Asistăm în aceste zile la ceva mult mai serios decât ar lăsa să se vadă caltaboşii şi palinca lui Remeş. Este un conflict serios între un grup de magistraţi, pe de o parte, şi un întreg sistem politic bazat pe corupţie şi înţelegeri subterane, de cealaltă parte. Cei care blamează conspiraţii şi poliţii politice vor să distragă atenţia de la tabloul general. Se vede acum că, atunci când clamam cu toţii prin presă că ne-am săturat de corupţie, unii o făceam serios, alţii doar pentru că dădea bine la public.

România are parte de un început de „mani pulite“, uriaşul scandal din Italia care a dus la anchetarea a mii de oameni, condamnarea a trei prim-miniştri şi a destructurat un sistem politic bazat pe corupţie, vechi de 50 de ani. Nici nu vă imaginaţi cât de mult seamănă situaţiile. Când echipa Morar a venit la DNA dând ceva semne de curaj, m-am documentat despre operaţiunea italiană şi am scris un articol în care încercam să trag nişte lecţii.

Iată câteva dintre concluziile pe care le trăgeam atunci în revista Dilema veche. Şi în Italia, ca şi în România, reţelele de corupţie erau puternice şi au reacţionat. Procurorii şi judecătorii au fost supuşi unui asalt politic şi mediatic extraordinar. Cum era aplicată o lege, parlamentarii o schimbau. Când a început anchetarea unor conturi elveţiene, au schimbat un acord cu Elveţia şi au blocat accesul la informaţii. Parlamentul italian a retras prin lege gărzile de corp ale magistraţilor, practic o invitaţie la crimă. Au dezincriminat dubla contabilitate când s-a găsit aşa ceva la partide. Aş putea continua, dar aţi înţeles ideea. Partea rea e că au şi avut ceva succes. Au complicat procedurile judiciare atât de mult încât procesele au durat enorm şi doar 582 dintre cele 12.000 de persoane anchetate iniţial au fost condamnate până la final. Cu toate acestea, „mani pulite“ nu este considerat un eşec. E un succes pen