"Sunt nebun!" au fost printre ultimele cuvinte rostite pe lumea asta de irlandezul Jonathan Swift, înainte de a-şi da sufletul, în anul 1745. Ca un fel de recunoştinţă pentru nebunia cu care
"Sunt nebun!" au fost printre ultimele cuvinte rostite pe lumea asta de irlandezul Jonathan Swift, înainte de a-şi da sufletul, în anul 1745. Ca un fel de recunoştinţă pentru nebunia cu care fusese înzestrat, prin testament şi-a lăsat întreaga averea în scopul zidirii unui nou ospiciu. Citindu-i pamfletele ori povestirile uluitoare din "Călătoriile lui Gulliver", n-ai cum să-l contrazici pe Swift. Da, ai fost un nebun, maestre, ai fost un nebun! Dar ce nebun!
Şi-n lumea cărţilor se întâmplă ca două edituri să se vadă, să se placă şi să se combine. Am citit "Călătoriile lui Gulliver", apărută în 1995, prin strădania tandemului format de editura "Venus" din Bucureşti şi "Ştiinţa" din Chişinău. Tălmăcirea celor 239 de pagini îi aparţine lui Ludovic Dauş.
Gulliver, un ins cultivat, dar iremediabil atins de neastâmpărul drumurilor pe mare, se foloseşte de orice prilej pentru a se sui pe corăbii. Dar ori furtunile, ori piraţii, ori vreo revoltă a echipajului îl silesc să debarce în ţări cu populaţii miraculoase. E, desigur, doar un pretext literar, pentru ca neiertătorul Swift să bubuie în semenii săi cu tunul satirei, ori să-i înţepe, în lupta corp la corp, cu stiletul ironiei. Pentru a scrie, Swift nu se serveşte de cerneală, ci de praf de puşcă. Fiecare calup de fraze ieşit din mâna sa e umplut cu explozibil.
În simpaticul şi nervosul stat Liliput, Gulliver nimereşte peste o populaţie formată din oameni minusculi. Devine pe loc o fiinţă de larg interes public, stârnind chiar interesul Majestăţii Sale. Mititeii s-au trezit cu un uriaş, dar la ce să-l întrebuinţeze? Împăratul cade pe gânduri, o idee începând a-i da ocol minţii, ca un ţânţar cu trompă
