În România nu-l vedem, deşi el există. Dacă s-ar fi născut în Spania (sau în oricare altă ţară europeană), l-am fi văzut cu siguranţă la orice oră, făcîndu-şi cumpărăturile, mergînd la spectacole, plimbîndu-se detaşat prin La Rambla, luînd metroul, trăind în comunitate, independent. Existînd pur şi simplu. În România însă, mare parte a vieţii el şi-o petrece izolat în casă, se uită la televizor, citeşte şi, dacă n-are pe cineva foarte apropiat care să aibă grijă să-l scoată din cînd în cînd afară (pentru că e greu să ieşi din bloc cînd n-ai nici lift, iar vecinii se împotrivesc cu patimă şi ură montării unei rampe), îşi trece timpul ostoindu-şi setea de socializare, privind pe după perdele "normalitatea" de afară. Cît de normală este însă o societate care îl ostracizează, atît printr-o lege chiţibuşară, cît şi printr-o atitudine ostentativă care, pe motiv că nu corespunde majorităţii, îl transformă într-un om invizibil?
O lege europeană, ciuntită mioritic
E deja un clişeu: avem o lege, ce facem cu ea? Ca multe altele, Legea privind drepturile persoanelor cu handicap face parte din acel şir de nenumărate legi date de ochii frumoşi ai europenilor, generoasă iniţial, strictă şi serioasă, ca un ceas elveţian. Dacă ar fi fost însă aşa, problema accesibilizării era de mult rezolvată pentru că Legea 519/2002 prevedea accesibilizarea totală a domeniului public pînă la finele lui 2005, prin termene de genul: "pînă la 31 decembrie 2003 se va finaliza accesibilizarea instituţiilor publice, a magazinelor, a restaurantelor, a sediilor prestatorilor de servicii, precum şi a căilor publice de acces". Sau: "pînă pe 31 decembrie 2005 trecerile de pietoni vor avea sisteme de semnalizare sonoră şi vizuală pentru persoanele cu handicap". Exemplele ar putea continua, termenele fiind date într-o veselie, însă enumerarea lor ar fi inutilă, de vreme ce majoritatea s-au anula
