- predica: prospeţime vie a Evangheliei sau bîjbîială nevertebrată? -

Nu este o simplă şi ridicolă constatare faptul că cei de la care te aştepţi să aibă vocaţia cuvîntului bine gîndit şi rostit au o extrem de crudă neglijenţă şi lipsă de consistenţă faţă de acesta. Paradoxal, cuvîntul nu mai este o "curea de transmisie" a unei energii binefăcătoare şi restauratoare. Devine un simplu zgomot sau un sunet frumos, desigur, dacă este acompaniat de un timbru vocal pe măsură. Ne-grija faţă de rostirea şi gîndirea cuvîntului pare să ne cotropească de la o zi la alta. E atîta neglijenţă pentru cuvîntul gîndit şi rostit, încît ajungi să spui că orice cuvînt rostit, aşa cum nu trebuie, rămîne, de fapt, nerostit. Ne-grija aceasta nu e altceva decît netocmirea cuvintelor pronunţate oricum, oriunde, oricît.

Rostirea trebuie să fie înveşmîntată într-o haină vie şi cît mai frumos "mirositoare". Veşmîntul cuvîntului e cel care dă vigoare şi prospeţime. Te face să te îndrăgosteşti de el sau îţi provoacă o lehamite cumplită. Şi aici, nu avem în vedere neapărat cuvintele rostite din răutate sau ca efect al micimii de suflet, ci, mai ales, pe cele "bune" şi despuiate de orice umbră de răutate, dar rostite total inadecvat. Deci, pot fi şi cuvinte bune, dar rostite total inadecvat. Cuvinte bune, dar îmbrăcate în haine nespus de ponosite. Acesta e unul din paradoxurile cuvintelor bune. Sînt aşa de "bune" că te uimeşte ponoseala în care sînt înfăşurate.

Dar oare ce înseamnă "veşmîntul" cuvîntului? E puterea, prospeţimea şi darul lui de a pătrunde exact acolo unde se cere a fi împropriat, însuşit. Cuvîntul celuilalt capătă viaţă numai atunci cînd e încorporat în universul meu lăuntric, cînd această "încorporare" devine o stringenţă firească pentru mine. În caz contrar, rămîne o simplă înşirare de litere sau cifre. Dar ca să mi-l însuşesc, celălalt trebuie să mi-l rost