Scriu sub impulsul unei stări bizare cu care am ieşit de la emisiunea Zece pentru România. O emisiune în care am discutat (din nou) despre presă. De fapt, aproape exclusiv despre televiziune, dar mi-e încă o dată clar că, prin minţile multora, presa de azi se confundă cu reprezentarea ei catodică. Sau de tip LCD. Ori plasmă, ce mai contează...
Cătălin Tolontan, Mircea Badea, Dan Diaconescu şi subsemnatul pe post de reprezentanţi ai breslei, votaţi de public într-un clasament dictat de analize sociologice care mi se par capro-varziste. Tatulici moderează. Invitaţi în platou, Aurora Liiceanu, Mircea Kivu, Ducu Darie, Adriana Săftoiu şi patru confraţi din alte redacţii. Se atacă teme diverse şi se ajunge, inevitabil, la tabloidizare. Apare o discuţie despre show şi jurnalistică. Mircea Badea nu se vrea ziarist, Dan Diaconescu vorbeşte despre libertatea presei şi nevoia solidarităţii de breaslă. Eu zic ceva despre deontologie şi apoi mă gîndesc că mai bine tăceam. Ceea ce şi fac o bună perioadă de timp. Apoi mă enervez şi intru într-un semi-conflict cu Badea. Şi cu Diaconescu. Tatulici jubilează şi ştiu de ce: îi iese show-ul! Adică exact ceea ce a vrut...
Mărturisesc, sînt confuz şi trist. N-am nostalgia vreunei perioade de aur a presei din România pentru că nu-mi aduc aminte să fi existat vreuna. Trăiesc însă sub apăsarea unei rătăciri profesionale. Acum 14 ani, cînd mi-a fost eliberată prima legitimaţie de presă, mi se părea că lucrurile sînt clare. Urma să fac o meserie liberală în stare să contribuie la democratizarea societăţii. Sună preţios. Reformulez: o meserie frumoasă. Şi pentru mine, şi pentru ceilalţi.
Azi mi-e din ce în ce mai greu să spun pentru ce fac jurnalistică. Apariţia televiziunii, inclusiv în viaţa mea profesională, mi-a schimbat radical perspectiva asupra rolului meu ca jurnalist. Teoretic, instrumentarul a rămas acelaşi: pi
