Legea privind alegerile pentru Parlamentul European a ignorat total capitolul campanie electorală în mass-media comercială, făcînd trimitere la Legea privind alegerile pentru Parlamentul României, adică exact acea lege de care ne-am plîns noi, ziariştii din media privată.

Principala critică adusă legii despre care vorbim, 373/ 2004, este că dintr-o grijă exagerată pentru controlul asupra campaniei electorale, legiuitorul a impus reguli mult prea restrictive jurnalismului în mediul privat. Faptul că accesul candidaţilor la televiziunile comerciale este gratuit constituie o contradicţie în termeni pe care legea o impune. De aici decurg şi celelalte inconveniente, mai întîi jurnalistice şi apoi comerciale. Astfel, într-o Românie unde dreptul la asociere este încă un sport naţional, televiziunile private se văd nevoite să facă faţă unei avalanşe de cereri de timpi de antenă, fără a avea vreo posibilitate de selecţie. Pur şi simplu trebuie să răspundă tuturor solicitărilor şi să le trateze nediferenţiat. Acest lucru presupune un volum suplimentar enorm pentru un departament de ştiri, cu punerea la dispoziţie a resurselor aferente, obligaţie prevăzută la art. 62, al. 1. Şi, după cum se ştie, punerea în undă a unor materiale electorale necesită costuri infinit mai mari decît punerea lor într-o pagină de ziar. Cu toate acestea, presa scrisă nu are nici o restricţie pentru a încheia contracte comerciale de prestări servicii cu conţinut electoral. În timp ce presa scrisă încasează bani în campaniile electorale, media electronică le sponsorizează.

Am să vă dau şi cîteva exemple concrete din lege, transpuse în situaţii reale la campania din 2004. În articolul 61, al. 2, se stipulează că partidele sînt acelea care stabilesc proporţia de emisiuni înregistrate sau în direct. Astfel, partidele devin manageri de resurse în cadrul televiziunilor private, comandînd dup