Într-un comentariu publicat în New York Times, la 23 iunie 2004, Alan Cowell scrie că alegerile sînt neinteresante pentru că protagoniştii acestora nu-i implică pe oameni emoţional. Această desfăşurare de indiferenţă pare să ilumineze paradoxul disfuncţiei dintre cetăţeni şi instituţiile politice europene: cetăţenii protestează tacit pentru că politica a devenit irelevantă, lipseşte partea emoţională, care să-i facă să se implice. Cowell face o comparaţie cu un campionat sportiv, citîndu-l pe Beppe Severgnini, care, de la campionatul european de fotbal Euro 2004, din Portugalia, a avut următorul comentariu: "Aceasta este Europa, nu alegerile europene. Oamenii au nevoie să se implice emoţional. Lucrurile care merg în Europa fac parte din această categorie. Prin emoţional înţeleg simplu, accesibil. Parlamentul European nu este nici simplu, nici accesibil" (A. Cowell, "Letter from Europe; What Kicks the Continent to Life? (Not Politics)", New York Times, 23 iunie 2004). Subiecte ca sport, telefonie roaming, piaţa unică a euro, controlul redus la frontieră - tot ceea ce lasă o generaţie nouă să se deplaseze uşor de la Baltică la Mediterană - funcţionează, este concluzia lui Cowell. Transpunînd la alegerile noastre, ce ar fi dacă, de pildă, candidatul la europarlamentare, singurul venit din fotbal, ne-ar prezenta posibilităţile ca Uniunea Europeană să-şi creeze o politică prin care să sprijine sporturile? Îl şi văd (chiar dacă refuz să-i pomenesc numele aici) răsfoind degajat - nu înainte de a-şi fi făcut o mare cruce în faţa camerelor de luat vederi - Tratatul Constituţiei Europene şi vorbind de articolul 182, care deschide calea pentru o politică de sprijin în domeniul sportiv.
Distribuţia matematică, potrivit ultimelor sondaje (BCS, IMAS), luînd în calcul varianta pesimistă (procentul cel mai mic), arată că, pe ansamblu, mulţi dintre propuşii pe liste, de la
