Văduv, sărac, paralizat şi abandonat de copii, un bătrân, de 73 de ani, din Craiova mai are o singură dorinţă: iertarea. Apoi va merge la azil, să-şi ispăşească păcatele de a fi trăit o viaţă pentru familia sa. Intră pe uşă cu greutate, abia târându-şi ghetele, şovăind a bătrâneţe şi boală. Şi nici nu apucă să se aşeze bine pe un scaun, că-l podidi plânsul. Mai venise aici o dată. Acum trei ani, când îi plecase băiatul de acasă. Şi crezuse atunci că, dacă poliţia nu rezolvase nimic, un anunţ în ziar îl va îndupleca să se întoarcă. Fără izbândă, însă. Ba, mai mult, acum câteva luni, l-a părăsit şi fiica. De disperare, de singurătate şi de teama că va închide ochii fără un suflet aproape, bătrânul a mai venit şi acum. Mai face o încercare, şi-a zis când a plecat anevoie de-acasă, mai speră o dată că sângele îi va chema pe copii înapoi. Dacă nu, îi mai rămâne o singură speranţă: azilul. „N-am vrut şi n-am crezut niciodată că o să ajung aici“, începu bătrânul jelania, rostind cuvintele rar şi spart. „M-a durut inima când a plecat Virgil. Cu vremea însă, chinul s-a mai domolit. Măcar îmi rămăsese fata acasă, să mai aibă grijă de mine. Dar acum a plecat şi ea. Am rămas ca vai de capu’ meu, singur, văduv, paralizat, să nu aibă cine mă îngropa. Asta a mai rămas din mine şi din familia frumoasă care am fost...“, înnodă bătrânul cu lacrimi şi oftaturi durerea celor din urmă ani. O familie fericităPână în ’89, Ion Grăsune a fost un bărbat fericit. Controlor de calitate la fabrica 7 Noiembrie, însurat cu o femeie frumoasă şi tată a doi copii, el se considera realizat: mulţumit atât de slujba sa, cât şi de viaţa de familie. Trăia decent, într-un apartament cu trei camere în cartierul Rovine, iar armonia era aceea care domnea în casa lui. Copiii - doi, un băiat şi o fată - creşteau frumos. Erau buni la şcoală, le plăcea să înveţe. Cât despre educaţie, doamna Grăsune a fost pr