A inceput cu un detaliu. Eram la Lago d’Orta, vizitam locul unde Nietzsche a petrecut cateva zile cu Lou Andreas-Salomé. In ziua aceea de toamna aproape niciun turist, de unde si viteza cu care fratele meu parcase masina. Ne pregateam sa ne pierdem pe stradutele oraselului, cand verisoara mea italianca a observat ca roata masinii incalcase dunga albastra. "Bine - protesteaza fratele meu -, dar nu am trecut dincolo de dunga!". Ea insista sa mute masina cativa centimetri. "Si oricum, parcarea e goala!" - revine fratele meu. "Oricum, nu e voie!" - conchide, scurt, altminteri simpatica Beatrice. Am realizat atunci semnificatia unui fapt care era tot timpul aici, sub ochii mei, fara sa ii dau importanta. Imediat ce treci de granitele Romaniei te frapeaza marcajele bune. Dungile sunt clar trasate, cu vopsea reflectorizanta. Directiile sunt indicate. Masinile se inscriu pe trasee delimitate. La noi insa dungile sunt sterse, iar soferii le trateaza drept facultative si pe acelea, putine, care se mai vad. Luati aminte la o intersectie oarecare, atunci cand semaforul devine rosu pentru masini, sa vedeti cate opresc pe zebra pietonilor. Dar ce am inteles atunci este ca respectul fata de linie este ceva ce trece dincolo de chestiunile de trafic. Vazand atentia fireasca, deloc afectata, cu care occidentalul ia in seama cativa centimetri indicati de dunga de pe asfalt, am priceput ca am de-a face cu o diferenta culturala fundamentala. Aproape totul, in Occident, este organizat, literalmente, "la dunga". Priviti la cozile din supermarket. Sau la liniile care marcheaza "distanta de discretie" in banci. Sau la dungile galbene de pe treptele scarilor rulante, care indica banda pentru cei care se grabesc. La hartile din metrou sau de la intersectii. La pliantele cu trasee, de la oficiile de turism. La diagramele cu locurile de pe peron unde trage fiecare vagon, in garile germane. Toate