Acum citeva zile am urmarit, pe TVR Cultural, un documentar despre rezistenta anticomunista romaneasca din anii ’50. Supravietuitori ai lagarelor de la Aiud, Balta Brailei sau Gherla povesteau despre suferintele indurate, despre lupta lor, despre tortura calailor. N-am putut sa nu ma gindesc la faptul ca acesti oameni au fost singurele repere de demnitate ale unei tari cufundate, vreme de 45 de ani, in minciuna, ipocrizie si lipsa de libertate.

Ei si o mina de dizidenti pe care romanii i-au uitat, ca intr-un fel de jena colectiva a celor lasi fata de curajul citorva nebuni. Aceasta jena si aceasta lasitate au servit celor mai multi drept pretext de a se pune la adapost in spatele iluziei ca, uite, Iliescu a fost el activist, dar e sarac si cinstit, ca Vadim o fi vorbind el urit, dar se vede ca tine la tara asta, ca Becali o fi coleric si cam needucat, dar e smecher, descurcaret si cu credinta in Dumnezeu, in sfirsit, ca schimbarea a venit si fara sacrificiul nostru si ca mai bine ca am stat in banca noastra si acum ne putem bucura de libertatea pentru care marea noastra majoritate n-a ridicat un deget.

Privind la oamenii aceia mindri si demni, gindul mi-a zburat spre un alt reportaj pe care l-am vazut, despre satele neelectrificate din Romania. Pare incredibil, dar e cit se poate de real: in 2007, in aceasta tara, inca mai sint oameni care traiesc la lumina luminarii. Este o situatie pe care nu o vede nimeni, in afara citorva reporteri ocazionali al caror material e uitat repede. Si, in timp ce unii traiesc la lumina luminarii, altii au pretentia de a li se mari la nesfirsit salariile de parlamentari, de a fi mereu deasupra legilor, de a se considera ca trecutul lor murdar a fost doar o conjunctura in care demnitatea lor a luat o pauza de existenta, doar pentru a se infiinta, mai apoi, sub forma de nedisimulata aroganta. in originalul capi