De cite ori traduc un text din limba romana, devin constienta ca traduc de fapt un context cultural. La fel stau lucrurile in cazul oricarui traducator. Un text in limba franceza (sau aramaica, sau chineza) exista pe niste coordonate culturale, iar daca alchimia si logistica actului traducerii sint corespunzatoare, un fior francomorf ajunge cumva sa strabata textul ameroenglez – sau cel putin asa spera traducatorul.

Situatia este cu atit mai delicata in cazul literaturii romane. Se stie foarte bine ca in sensul larg si cit se poate de ne-literar, cultura romana este o terra incognita pentru locuitorul generic al Statelor Unite. in consecinta, traducatorul se confrunta cu misiunea de doua ori dificila de a comunica varii aspecte culturale specifice (inerente in text), aspirind simultan la configurarea unui cititor ideal in limba americana – tentativa care nu e departe de ideea recrutarii unor parinti adoptivi perfecti pentru un copil nascut intr-un cu totul alt spatiu si aclimatizat in cultura spatiului respectiv.

Teza: un roman trebuie sa se insinueze in cititori fara a fi nevoit sa recurga la explicatii. Antiteza: este la fel de adevarat ca americanii citesc literatura britanica si americana secondati de un intreg arsenal livresc, cultural si istoric. Se pot aduce argumente plauzibile si de o parte si de cealalta. S-ar putea ca realismul magic latino-american, care nu necesita adnotari, sa-l fi „rasfatat“ pe cititorul american. Dar cind e vorba de Dostoievski, apelam pentru lectura la un intreg bagaj de note de subsol. Oricare ar fi situatia, mie personal imi vine greu sa-mi stapinesc pornirea de matusica grijulie pe care astfel de chestiuni o stirnesc in mine si sint de parere ca ar fi totusi citeva lucruri cu care eventualilor cititori de literatura romana nu le-ar strica sa fie la curent.

Descriere generala: romanii sint de