Geniu neinteles sau maniac egocentric, utopist fara masura sau vizionar exaltat, inovator in multe domenii sau franctiror intelectual prezumtios, Isidore Isou ramine un personaj controversat si flamboaiant, in egala masura cunoscut si nerecunoscut, sau necunoscut, al mediului avangardist parizian din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Rebel, contestatar, excesiv, prin lettrism Isou trage ultimele concluzii ale unei intregi directii poetice lansate de dadaism si suprarealism, care emancipasera cuvintele in raport cu continutul si cu contextul lor, spre a ajunge la o poezie a literelor puse in libertate, o poezie fonetica, prelungindu-se ulterior, intr-o maniera din ce in ce mai radicala, prin poezia „afonista“, poezia mentala, muta, apoi poezia infinitezimala, imaginara, chiar inimaginabila, spre a viza in cele din urma, in viitor, o poezie „supertemporala“, scrisa de toti, reinnoita de toti.
De la lettrism, marcat cu evidenta de anumite accente mistice, Isou va evolua inevitabil – prin Creatica sau Novatica sa – catre o miscare culturala totala, ce va ataca toate ramurile culturii. Dupa arta si estetism, Isou vrea sa provoace bulversarea si reinnoirea ansamblului societatii, promovind o metoda de creativitate universala, aplicabila in toate domeniile, care ar putea duce in viitor la „societatea paradiziaca a creatorilor“, cum spunea chiar el insusi, o societate in care toti oamenii vor fi artisti, deci creatori.
in consecinta, creatia devine notiunea centrala a gindirii lui Isidore Isou, cel care indraznea sa afirme ca motorul evolutiei sociale nu este instinctul de supravietuire, ci vointa de a crea: „Prin vointa de creatie, artistul trece de la balele unei existente inconstiente la eternitatea istoriei create constient“.
De aici rezulta un intreg corp de texte teoretice radicale, uneori confuze sau bizare, dar indra
