O frumoasa seara de toamna bucuresteana a mobilizat exemplar diplomatii norvegieni acreditati in Romania, dar a si adunat destui melomani veniti la un concert cu un program atractiv, fara sa aiba nici un fel de obligatii de serviciu. Am punctat acest amanunt pentru ca, la intrarea in holul Salii Radio, nu aveai cum sa nu observi grupul masiv de haine negre si chipuri blond-blonde ale celor veniti din tara lui Grieg si care atrageau imediat atentia.
Un concert dar si o expozitie adhoc cu imagini scandinave – mai mult sau mai putin adecvate, dar reusind sa completeze pata de culoare nordica – organizate si cu sprijinul Ambasadei Norvegiei, cum se practica altminteri de multa vreme, au avut ca oaspete un pianist, evident, norvegian. Si pecetluind, totodata, comemorarea unui secol de la moartea marelui compozitor nordic, iubit insa prin toata lumea. Grieg este pentru norvegieni cam ce este pentru noi George Enescu, Dvo¡rák si Smetana pentru cehi sau Sibelius pentru finlandezi: asa-numitii compozitori-scriitori-pictori „nationali“. Motiv si pretext de fudulie si admiratie, bun prilej de a iesi „in lume“ si a se vorbi de o natiune printr-o singura persoana. Greu de evitat cuvintul polonez cind amintim de Chopin, nu este obligatoriu sa amintim de Beethoven ca a fost si neamt. S-a scurs multa cerneala pe tema asta, nu continuam la rindul nostru subiecte cumva epuizate.
Sa amintim insa, prin comparatie, ce calvar ar fi pentru angajatii MAE sa stea protapiti in fotolii, impreuna cu consoartele lor, la vreun concert dat de cine stie ce muzician roman. Ce calvar, ce chin, ce plictiseala! Stim din surse autorizate cum un exceptional concert dat la Londra de muzicieni romani intr-o sala de aproape 1.000 de locuri nu a reusit sa adune nici macar membrii misiunilor romanesti acreditate in Regatul Unit, pe linga cei o suta de invitati anglo-saxoni. O trist