Cu putin timp in urma, scriitorul Luis Leon Barreto imi spunea ca, dupa parerea lui, Pasii pierduti este cel mai bun roman al lui Carpentier. Si cred ca are dreptate. Acest roman ilustreaza cel mai bine, printr-o scriitura de exceptie, tezele fundamentale ale romancierului cubanez: perspectiva diferita asupra celor doua dimensiuni bazice ale existentei, timpul si spatiul. Timpul este ciclic, materia e continua, se lichefiaza, permite stabilirea unei legaturi permanente intre prezent si trecut si, totodata, faciliteaza identificarea fenomenului analizat cu constantele universale. Protagonistul romanului Pasii pierduti face o calatorie in timp (si spatiu, spre izvoarele fluviului Orinoco) si strabate diverse stadii ale civilizatiei omenesti, pana la neolitic. Spre deosebire de timp, spatiul insa nu se repeta ciclic si pune in evidenta permanenta antinomie dintre diferitele lumi, dupa cum isi da seama personajul principal atunci cand crede ca se poate desprinde de lumea lui pentru a se integra in alta, mult mai simpla: el constata ca nici macar iubirea, pe care o credea mai presus de orice, nu poate dobori barierele dintre diferitele universuri. Romanul n-a mai aparut pana acum in limba romana. (Dan Munteanu Colan)
16. (Sambata noaptea)
Spune-mi cum iti construiesti casa, ca sa-ti spun ce fel de om esti. Casa grecilor e facuta din aceleasi materiale pe care le folosesc indienii ca sa-si construiasca bordeiele; si aceeasi fibra, aceeasi frunza de palmier, acelasi chirpici si-au impus normele, in functie de rezistenta lor, cum s-a intamplat cu toata arhitectura din lume. Dar a fost de-ajuns sa reduca un pic inclinarea streasinilor si sa faca mai late grinzile de rezistenta, pentru ca fatada casei lor sa capete prestanta unui frontispiciu si sa se nasca astfel arhitrava. Pentru a servi drept coloane, alesesera trunchiuri cu un diametru mai mare la baz
