La inceputul anului 1990, Sergiu Celibidache, venit la Bucuresti impreuna cu orchestra din Munchen, a oferit o minunata interpretare a unei simfonii de Anton Bruckner. Publicul a reactionat cu entuziasm, mai ales ca, in acea perioada, euforia generala inca dainuia. Un singur spectator dadea semne de enervare: cunoscutul compozitor Pascal Bentoiu. Nu cu prestatia muzicala avea el ce avea, ci cu modul in care aplauda publicul. Spectatorii se sincronizau spontan, batand din palme regulat, la unison. Atmosfera nu era de sala de concert, ci de sala de sedinte: stilul congreselor PCR, popularizat de TVR, isi pusese amprenta asupra persoanelor recent eliberate.

Obiceiul s-a pierdut cu timpul. A ramas insa greu de explicat reactia publicului, chiar la spectacole mai putin decat modeste. Spectatori care, in mod vizibil, s-au plictisit in timpul reprezentatiei - s-au foit, au susotit, s-au jucat intens cu celularele -, se ridica, la final, in picioare, aplauda cu indarjire, ba chiar si ovationeaza ca la meci. Daca stai linistit la locul tau si aplauzi cu moderatie, esti privit reprobator; daca reactionezi negativ, eventual provocator, starnesti scandal.

Pe vremea cand teatrul era o arta populara, aplauzele, ca si huiduielile, erau sincere si spontane. De indata, insa, ce elitele au inceput sa guste arta dramatica, lucrurile s-au complicat. S-au organizat cabale pentru a face in ciuda cate unui autor. La premiera, Fedra, capodopera lui Racine, a cazut: cei din "lumea buna", de coniventa, au mers in corpore sa aplaude, in aceeasi seara, piesa omonima, astazi uitata, a lui Pradon. Au ramas in istorie succese fulminante ale unor spectacole care raspundeau gustului public al vremii, cu piese ca Nunta lui Figaro de Beaumarchais sau Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand. Au ramas in legenda monstri sacri ca Alexander Moissi, Rachel, Eleonora Duse, Edouard de Max, Sarah