Nu o data iritata de aplauzele entuziaste care insotesc, prin ridicarea in picioare, orice spectacol - independent de calitatea lui -, ar trebui sa ma bucur de acel sincer "Rusine!" strigat la finalul premierei de la Teatrul National din Bucuresti cu piesa lui Matei Visniec Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal (regia: Florin Fatulescu). N-as vrea sa-mi argumentez pozitia privitoare la spectacol, exprimata public: nu e extraordinar, dar nici rusinos; cred ca regizorul a facut pasi buni pentru descifrarea conventiei propuse de autor; exista momente actoricesti remarcabile. Asa mi s-a parut mie; celui care a strigat "Rusine!" si celor care il sustin li s-a parut altfel - nu e o nenorocire. Raspunsul spontan al actorului Claudiu Bleont, explicabil, poate, prin nevoia unei descarcari nervoase, nu poate fi insa sustinut: nu trebuie sa ai gaini in batatura ca sa-ti placa sau nu o friptura de pui, spectatorii nu sunt rivali ratati ai interpretilor, gloria actorilor de teatru se bazeaza tocmai pe faptul ca ei stiu sa se exprime altfel decat stiu si pot ceilalti muritori. Constitutia sau vreo alta lege specifica nu interzic absolventilor de matematica sau celor fara studii sa aiba opinii despre spectacolele vazute. De aici incolo incepe problema care ma tulbura: e legitim sa te porti in timpul sau la finalul spectacolului ca la meci? Oare cand se va trece la o lupta corp la corp intre galerii? (In timp ce Razvan Penescu ii "rusina" pe interpreti, alti spectatori aplaudau cu foc.) In paginile dedicate acestei intamplari de catre revista Observatorul cultural, se evoca dreptul la opinie si dreptul de a gandi: faptul ca Bleont n-a vrut sa se simta rusinat nu e decat dispret pentru public, aceasta componenta a spectacolului "fara de care totul e vanare de vant". Cand se trece la argumentatie, ajungem la unul dintre punctele critice ale oricarei discutii despre