Vine o vreme când un cântec al celor de la Megadeth nu mai înseamnă pentru tine ce însemna odată. Când metalistul care se arunca în mulţime, în rockotecă, ajunge notar sau avocat, când punkerul care mânca peştişorii din acvariu la un chef vinde electrocasnice, iar pe hippiotul cu care beai într-o noapte, în parc, îl zăreşti în uniformă de poliţist comunitar (fetele din gaşcă sunt, cele mai multe, doctoriţe sau economiste). Când societatea îţi răsplăteşte conformismul, când te recompensează pentru anii pierduţi pe băncile şcolilor şi pentru docilitatea la locul de muncă.
Vine o vreme când conduci autoturismul propriu spre hipermarket, iar în zori, la semafor, priveşti zâmbind cum puştanii dintr-un Volvo strigă către oamenii ce aşteaptă în ploaie, pe refugiul staţiei de tramvai: „Dimineaţa cântă cucu’, fraierii se duc la lucru!“.
Când asculţi Neil Young şi Nancy Sinatra, când observi că timiditatea poate fi luată drept infatuare, când afli că anonimul care te beşteleşte e un evlavios coleg. Când apare primul copil şi nimic nu mai e la fel.
Când înţelegi că există instituţii, beneficii sau poziţii sociale la care ajungi doar dacă ai „chemare“.
Când te abţii să întrebi cine a colaborat, căci, probabil, mai colaborează.
Când ştii că peştele cel mare nu poate fi prins, iar dacă vrea, te prinde el pe tine.
Când vezi cum se înmoaie, ca pişcotul în şampanie, fermitatea rebelilor. Când politicienii care 17 ani nu au vrut să audă de vot uninominal se bat pentru el.
Pe de altă parte, multe cântece îşi păstrează parfumul, tot aşa cum consecvent rămâne vreun hippiot yoghin, chiar dacă uneori nu îi ies consacrările şi e arestat pentru trafic de droguri. („Drogurile sunt tot mai aproape“, îmi spunea Corina, lucru pe care unii îl vor percepe doar când o rudă sau un prieten le va muri de supradoză. Sau când vor apărea în oraş automate pentru seringi)