Cînd am împlinit o vîrstă frumoasă, colegii mei de la revista care m-a lansat şi consacrat, România literară, mi-au făcut un dar minunat: o schiţă a lui Paul Bortnovschi de la celebrul "Revizor" al lui Lucian Pintilie de la "Bulandra". Ani de zile am privit în redacţie acest tablou ca pe un fel de trofeu. Existenţa lui în biroul unde săptămînal facem şedinţele de sumar, felul solemn şi tandru, totodată, în care trona cocoţat pe un fotoliu, şi el celebru, mi-a creat , mereu, un soi de bucurie, de mîndrie cumva, dar şi de responsabilitate. Faţă de profesiunea mea, de mine, de prestigiul acestei reviste. De multe ori am alunecat în povestea lui. În liniile sigure, virile, care desenau ansamblul, pe urmă, tabloul întîi, ca pe un detaliu, undeva în stînga jos, apoi scaunele ce urmăresc ordonat conturul pereţilor, scara, haşurările, scrisul scenografului - "se trag clopote", "Gogol '971, Revizorul, Regie Lucian Pintilie" - cote, scurte indicaţii. Schiţa mi se părea că este un monolog vizualizat. Nu cuvintele, ci sensul traseelor vorbea. Mi se părea că se narează despre o lume, un stil, despre o personalitate pe care am început să o descopăr, treptat, plecînd de la ce şi cum se vede. Cînd am sosit cu ea acasă, am umblat cărînd-o de colo-colo, ca să-i găsesc locul cuvenit. Era grea. La propriu şi la figurat. Ceva important din istoria teatrului românesc era în braţele mele.

Cînd l-am cunoscut pe Paul Bortnovschi, nu am vorbit deloc despre teatru. Am făcut o plimbare imaginară prin Sinaia, locul unde s-a născut, locul pe care îl ador din motive extrem de subiective. Asta s-a repetat mereu şi mereu, ca un prolog ritualic la orice discuţie urma să avem. Începeam întotdeauna de la Peleş. Continuam cu povestea fiecărei case, a arhitectului care a făcut-o, a perioadei în care s-a construit, a felului în care s-a găsit amplasamentul, vederea către Munţii Bucegi, spaţiile gen