Mi s-a părut ciudat când, într-o vizită la o mănăstire din Oltenia, stareţa, o persoană tânără şi energică, a spus: "Să ştiţi că şi la noi timpul s-a strâmtat, a intrat la apă sau nu ştiu cum să mai zic. Trece mult mai iute şi abia dacă apucăm să facem tot ce trebuie, de la utrenie până la vecernie". A zâmbit totuşi, ceea ce a mai atenuat din grozăvia veştii. Nu ştiu de ce, mă gândeam că între zidurile unei mănăstiri timpul trebuie să curgă normal, în ritmul lui cumpătat dintotdeauna, şi că numai cu noi, cei care trăim în oraşe, se comportă atât de bezmetic. Oricum, constatarea stareţei m-a neliniştit şi mi-a sporit impresia că ne aflăm, cu toţii, în inima povestirii lui Buzzati, Accelerarea.

Tocmai de aceea când, chiar la început de septembrie, am văzut pe jos, în drumul spre redacţia României literare, o castană, parcă am văzut o bombă. Bomba cu stres de toamnă care se pregătea să explodeze. Era încă vară în Bucureşti. Circulaţia pe marile artere avea în orice zi aer de week end, taximetriştii erau calmi şi şomau, pe străzi vedeai oameni fără ţintă sau grabă, iar la televizor, din lipsă de evenimente sau din cauza concediilor, rulau de câte trei-patru ori pe zi aceleaşi filme. Te puteai întâlni cu prietenii la opt seara, la o grădină şi mai aveai destul până să se întunece.

Ieşită pe jumătate din teaca ei ţepoasă, ca un ochi bulbucat, castana era aducătoare de veşti rele. În ziua următoare am mai văzut câteva castane, lucind în soarele puternic, iar la magazinul Angst de la care îmi fac cumpărăturile, brusc a trebuit să stau la coadă. Oamenii din jur erau bronzaţi, proaspăt întorşi din concediu, şi trepidau. În zilele următoare au început să se audă pe străzi claxoanele nervoase şi, încetul cu încetul, circulaţia a devenit coşmar. Mailul s-a reumplut cu mesaje, invitaţiile de participare la anchete, evenimente literare sau interviuri au sosit perechi-pe