Cunosc destui intelectuali cărora, dacă le-aş pune întrebarea "cine e scriitorul omenirii par excellence?", nu le-ar veni în minte decît un singur răspuns: Dostoievski, iar răspunsul l-ar da cu un aer nedumerit, parcă contrariaţi că cineva mai stă la îndoială în această privinţă, dacă nu chiar indignaţi că supremaţia rusului ar putea fi clătinată de vreun alt pretendent. Răspunsul, să recunoaştem, îşi păstrează o aură ireductibilă de controversă literară, un fel de halou misterios şi deopotrivă atrăgător, graţie căruia o soluţie tranşantă nici nu poate fi dată şi nici nu este de dorit să fie vreodată dată. Că e Shakespeare, ale cărui interminabile declamaţii îi silesc pe actorii contemporani să-i cureţe limba pînă la căpătarea unui idiom aflat încă în uz, că e Dante, a cărei viziune asupra lumii, stratificată şi hibridă, cînd păgînă, cînd creştină, nu mai primeşte încuviinţarea nici măcar a filologilor clasicişti, sau că e Homer ale cărui intuiţii mitologice sunt atît de greceşti că pune zeii să intervină cu o necuviinţă brutală în viaţa oamenilor, că aşadar e unul din aceştia sau oricare altul dintre scriitori nu are nici o însemnătate. De însemnătate este că memoria noastră îi păstrează vii.

În cazul lui Dostoievski, indiferent că-l privim ca drept primul, al doilea sau al zecelea scriitor, valoarea lui nu o măsurăm după locul ocupat pe treptele unei scări axiologice, ci după puterea de absorbţie cu care ne trage în lumea lui. Într-un cuvînt, există o lume a personajelor lui Dostoievski, o lume paroxistică, mistuitoare şi cu totul scăpată din frîu, o lume pe care foarte mulţi cititori o percep în chip statornic ca pe ceva ce este mult mai concret şi mai viu decît viaţa însăşi.

Lucrul acesta l-a intuit Valeriu Cristea atunci cînd a pornit, în paginile unui dicţionar aparent convenţional, să facă galeria muzeală a personajelor din cărţile rusului: a încep