O "filosofie" relativ banală a plagiatului, bazată pe un scepticism fundamental, ne poate duce foarte departe în a înţelege şi accepta plagiatul ca principiu universal încorporat în imitaţie sau repetiţia identică. Formule sapienţiale consacrate certifică lipsa de imaginaţie a oricărei evoluţii. Nimic nou sub soare. Istoria se repetă. Ce a fost va mai fi, ce este a mai fost. Lumea însăşi, umanitatea sunt întemeiate pe un plagiat ontologic: omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul se poate repeta din proprie voinţă, calomniindu-şi unicitatea. Descoperirile genetice moderne fac posibil plagiatul biologic: clona. Societatea însăşi se bazează structural şi vital pe plagiatul pedagogic: imitarea părinţilor, însuşirea valorilor unanim acceptate şi preluarea tradiţiei. Organizarea modernă a statelor nu ar fi posibilă fără plagiatul economic (urmarea unor modele verificate), plagiatul legislativ (constituţii şi legi trec cu mici modificări sau adaptări, completări sau suprimări de la o naţiune la alta), plagiatul administrativ etc. Plagiatul electronic (softuri şi programe copiate) a devenit o practică incontrolabilă. Istoria umanităţii se conduce tehnic din două butoane: "copy" şi "paste". După modelul istoriei colective merge şi istoria individuală. Ontogeneza repetă (adică plagiază) filogeneza. Istoria culturii evidenţiază reveniri şi repetări de stiluri şi etape. Ucenicii îi copiază pe maeştri. Iar maeştrii - zic scepticii distructivi - îi copiază pe alţi maeştri, într-un mod imperceptibil pentru profani. Dar unde-i zestrea inalienabilă şi indiscutabilă de originalitate, unde ne oprim cu aceste veşnice întoarceri înapoi la un model ireductibil şi nedeductibil din altceva? În istoria culturii lucrurile sunt sau par mai complicate decât în istoria politică, socială, economică, pentru că inflaţia de bunuri simbolice e foarte mare.

Problema etică a