Şi numai din dedicaţia caligrafiată mărunt, acoperind în întregime pagina de gardă a ultimei dvs. cărţi de proză intitulate, patetic ca un poem, Splendorile agoniei şi subintitulate, spre a echilibra parcă realist conţinutul ei febril, Splendorile agoniei sau Vorbele la control. Aşadar, şi numai din dedicaţia, pusă lângă dedicaţie, pe toate celelalte exemplare pe care generoasă le-aţi dăruit prietenilor, lume cunoscută, lume bună, lume răbdurie şi însetată de-a binelea de concret, spun cu mâna pe inimă că, aproape fără efort, dar ce ştiu eu?, v-ar ieşi încă de-o carte. Face bine în vremurile de restrişte care au fost şi nu s-au terminat, şi nu se vor termina cât veacul, la noi, un personaj complex şi fără complexe, spun, ca dvs., dar ce ştiu eu? Cu darul în braţe, renunţ să vă suspectez şi de altceva decât de o crâncenă singurătate, a scriitoariei ajunse la un liman nedorit, al singurătăţii cu sine. Luaţi-o, doamnă dragă, ca pe o stare generală de mărturisire de sine, niciodată completă, şi care intervine la cei spre şaptezeci de ani feminini, când sufletul încărunţeşte într-o singură noapte de spaima că nu ne-am trăit viaţa nicicum, ci în nestatornicia mai multor vântoase străine în veşnic tăvălug, mişcându-ne anapoda şi înregistrând (dacă s-ar fi putut) totul. Unde este dovada că oameni buni fiind, perfecţi fiind, nu ne-am irosit energiile şi dincolo de realitatea magică pentru care am fost aduşi pe lume. în tăcerea universului care se reduce la lumina odăiţei în care îmbătrânim cu toţii fără scăpare, mai devreme sau mai târziu, în tăcerea asurzitoare a istoriei maştere, năvăleşte nebună de-a dreptul o întreagă lume de balamuc -, cu personajele gureşe în egoismul şi nepăsarea lor, şi nu e lucru uşor cum s-ar crede să le arăţi ferm spaţiul de pe pagina ta albă, locul privilegiat, dar nesigur în realitate, într-o posibilă carte cu amintiri... Şi îmi faceţi cinst