Antonio Patraş face apel la clasificarea romanelor propusă de Nicolae Manolescu, în doric, romanul omului de acţiune, ionic, al intelectualului, şi corintic, corespondent apariţiei conştiinţei politice a omului modern. Evident, operele epice ale lui I. D. Sîrbu aparţin corinticului, care, deseori, după cum arăta Manolescu, îşi îngăduie "să abordeze frontal, deschis şi radical politicul şi să mitizeze politicul, apelînd la alegorie, parabolă, utopie". Adoptînd o atare modalitate de expresie în Lupul şi Catedrala, Sîrbu îl situează pe Narator în centrul discursului, nu doar prin faptul că discursurile tuturor celorlalte personaje se raportează direct la spusele sale, ci şi prin conţinutul monologului său ce transcrie fidel gîndurile scriitorului. E o situare ontologică a eului auctorial în relaţie cu lumea narată, metodă numită de Serge Doubrovsky "autoficţiune", iar de Gerard Genette "homodiegetică". în felul acesta, caracterul de mărturie patetică al scrierii dobîndeşte o pondere specială, augmentînd forţa persuasivă a textului. Procedeul lui Sîrbu e cu atît mai relevant cu cît e acompaniat de declaraţia că însemnate pasaje au un caracter nonficţional: "Autorul ţine să menţioneze că toate amănuntele legate de puşcărie, mină sau război din această carte de confesiuni sînt absolut autentice". Substratul autobiografic e astfel certificat. Un aspect esenţial al romanului îl reprezintă exorcizarea "lumii pe dos" care era societatea comunistă, inconsistentă, grotescă, mască a neantului pe care ironia sistematică o înlătură. Apare însă şi o viziune "pozitivă", a "adevărurilor ultime", "o mare libertate a filosofării, un luxuriant peisaj simbolic şi o anume exultanţă în faţa miracolului Creaţiei", după cum observă exegetul, ce indică o "deschidere spre lume". După o confesiune a lui I. D. Sîrbu, romanul are ca adresă o vreme "în care exista încă speranţă (anul de cotitură 19