Când, în copilărie, ucenicea, frecând culori pentru icoane, pe lângă Anton Chladek, i se recunoştea deja lui Grigorescu, şi-l meritase din partea meşterului, un elogiu cu bătaie simbolică, la exordiul unei viitoare cariere unde vor excela atâtea izbânzi de peisagism strălucitor: învăţăcelul era lăudat pentru felul cum "făcea pământul" - el, care, asemenea lui Eugene Boudin, va năzui să îmbrăţişeze larg zările, ca un adevărat "rege al cerurilor".

De fapt, pământul nu-i va fi nicicînd măsura aptă a-l cuprinde pe deplin, în definiţia zbaterii lui autentice, a nevoii lui irepresibile de suav şi gracil, de lirică tandreţe. Accident ivit la epilogul unei existenţe, însăşi înmormîntarea artistului, voită ca un ritual desprins din propria-i pictură - un car cu patru boi ducîndu-l spre locul de veci -, nu va evita această disparitate. Cînd să-l coboare în groapă, se constată că era prea mică, ne informeză un martor contemporan.

Altfel spus, cel care pleca era, el, prea mare, pentru măsurile ce i se ofereau în preajmă. Şi nu se afla în cauză doar statul ce l-ar fi caracterizat în sens fizic, ci o dimensiune scăpînd aproximărilor prudent descriptive, proprie acelor proiecţii care au dreptul să se alungească fantastic, în orizontul imaginarului. Cînd se rostea "la moartea celui mai mare dintre români", Nicolae Iorga punea în mişcare asemenea vibrante resorturi ale admiraţiei, împingînd invincibil către înalt fiinţa pios invocată.

Pictorul, însă, şi-o purta cu o discreţie aproape timidă, fără nici un accent emfatic. Ne stau la îndemînă episoade grăitoare, s-au despărţit, de pildă, la capătul unei zile faste, în care-l vizitase la Cîmpina, şi mult mai tînărul Gh. Petraşcu, de obicei zgîrcit cu expansiunile, rezumă nostalgic zestrea de emoţie a acelei întîlniri: "într-un tîrziu, cînd mă întorceam spre gară, l-am văzut trecînd încet. Cu pălăria trasă pe ochi, cu pa