Pare că sîntem făcuţi să luăm în posesie realitatea pe cont propriu. Fiecare îl percepe pe aproapele lui în funcţie de afinităţi, de subiectivitatea centrată în jurul unor puncte de atracţie care definesc cât de cât riguros personalitatea sa şi, de ce nu, prin prisma interesului proxim sau de perspectivă. Sesizarea, distingerea, înţelegerea individualităţii este consecinţa senzaţiei plus amintirii acelei personalităţi ori prima idee simplă produsă pe calea reflecţiei. Personal, îl percep pe Remus Georgescu în primul rînd în calitate de compozitor. Nu pentru că, vezi Doamne, creaţia componistică este cea care-i va supravieţui ci, efectiv, datorită unor lucrări precum Exorcisme pentru flaut şi orchestră, oratoriul Cîntare străbunilor sau Concertul pentru orchestră care se constituie în adevărate focare de lumină din lumea subterană a creaţiei sonore. Pe de altă parte, compozitorul Remus Georgescu îmi este mai la îndemînă decît dirijorul ori profesorul. Nu de alta, dar măcar solidaritatea de breaslă se cade să prezerve o atare opţiune. Ascultîndu-i muzica am remarcat întotdeauna sensibilitatea gravă, soluţiile sobre, elevate într-un fel, princiare, eficienţa şi eleganţa aliajelor instrumentale, forţa şi volumul exprimărilor melodice, contrapunctice ori omofone. Remus Georgescu dibuieşte de fiecare dată forma ideală de exprimare a raţionamentelor sonore. Minimum de obiecte, maximum de sens. Opusurile sale sunt ca nişte flori în stare de graţie, alese parcă să conceapă Logosul muzical şi să-l nască. Pînă şi o degringoladă de evenimente sonore se transformă într-o suită de monumente solemne. Mai presus de fraze, perioade, secţiuni, ansambluri arhitectonice muzica sa relevă tensiuni, aşteptări, rezolvări. Compozitorul evită ambiguităţile semantice: alegerea propusă poate declanşa în conştiinţa ascultătorului o anume stare, fie ea de satisfacţie, surpriză, angoasă, optimism