Criza învăţământului din România nu mai poate fi ţinută sub preş. Chiar dacă în 2008 se vor aloca şase la sută din buget, ei nu vor aduce prea multe schimbări în structura şi calitatea procesului de învăţământ. Din şcoala generală vor ieşi tot analfabeţi, din liceu tot inculţi şi din facultăţi tot generaţii de tineri dezabuzaţi, dresaţi să nu creadă în nimic, decât în atotputernicia pilei şi în binefacerile şpăgii. De vreo zece-doisprezece ani, absolvenţii de facultăţi se află sub nivelul de pregătire al unui licean mediocru de altădată. Cauzele sunt multiple şi scuzele nu lipsesc. Nu ultima este constanta subfinanţare a învăţământului. Primii care au suportat rigorile tranziţiei sunt profesorii. Într-o vreme când clasa muncitoare agita ciomege, pretinzând salarii şi compensări, s-a mizat pe "conştiinţa" profesorimii, pe o presupusă superioritate morală care-i va face să înţeleagă mai bine decât minerii, muncitorii de la IGMB sau femeile de la APACA dificultatea vremilor prin care treceam.
E drept c-au şi fost puternic infiltraţi cu lideri sindicali ce jucau la două capete: pe de o parte, mimau intransigenţa în procesul negocierilor cu potentaţii politici, pe de alta, o dădeau cotită, "reconciliindu-se" în vilele de protocol ale ministerului. Ce-a ieşit din această farsă se vede astăzi: un învăţământ harcea-parcea, nici cal, nici măgar, întizând mâna tremurândă după frânghia unei spectru amorf numit "reformă". Pe parcurs, s-a făcut praf tot ceea ce constituie baza obligatorie a procesului educaţional: rigoarea, disciplina, simţul mizei, respectul de sine. Numiţi politic, directorii de şcoli au înţeles să transforme unitatea din subordine într-un fief personal, în care abuzul, subiectivitatea agresivă şi terorea au făcut şi fac în continuare legea. Cumetriile, promovarea nevestelor, amantelor sau a fiicelor (învăţământul e, vai, o ramură preponderent feminină,
