Gânditori, filozofi, scriitori, ignorând problema răului din lume, din om - şi care nu-şi merită numele; nişte farsori, nişte uzurpatori, nişte "ne-simţiţi"; şi alţii care o pun - problema aceasta, poate singura demnă de atenţie - în centrul operei, uneori şi al vieţii, uneori şi al acţiunii lor.

Paul Ricour - filozof multă vreme marginalizat şi duşmănit, astăzi în vârstă de optzeci şi cinci de ani, gânditor de nuanţă (dar oare numai de nuanţă?) protestantă, unul din iniţiatorii creştinismului "de stânga", revine în actualitate cu o biografie-monografie, ce-i este consacrată: Paul Ricour. Le sens d'une vie, de François Dosse (Editura La Découverte, 1997).

Bună împrejurare pentru a spune câte ceva despre el.

După Jean Guitton, de nuanţă catolică, de care vorbeam de curând la apariţia Testamentului său filozofic, cu ale sale convingeri paradoxale, în primul rând aceea că dovada existenţei lui Dumnezeu este chiar permanenta îndoială în privinţa aceleiaşi existenţe, după Guitton aşadar, cu al său umor virulent - mult mai austerul, mai grav ardentul Paul Ricour.

Îi privesc fotografia, e ca şi cum l-aş citi. O figură de om bătrân, marcată de un soi de normalitate, asemănătoare cu a mai tuturor oamenilor bătrâni odihnindu-se pe o barcă în parc - nu neapărat în măreţul parc Luxembourg, ci într-unul din imediata vecinătate (să zicem, în micul scuar Necker, la câţiva metri de mine...) - marcată, mai ales şi mai ales, de un soi de modestie umilă, dar una complet lipsită de ostentaţia, la unii bizar orgolioasă, a umilinţei...

Modestul, nu se poate mai blând, bătrânel, aidoma celor cărora le spun bună-ziua pe scări, în scuar sau la bistrou în vreme ce ei desfac alene un tac-o-tac şi ronţăie cu o dantură deficientă o alună, bătrânelul cu cravata neglijent arborată şi un costum cam boţit, genul haine de gata - este, deşi nu prea are aerul, cel mai