Am auzit de multe ori deplângându-se faptul că am avut prea puţini scriitori disidenţi, în comparaţie cu numărul acelora din alte ţări foste comuniste. Aşa este şi chiar mai rău. Niciunul dintre acei puţini - nici Paul Goma, nici Dorin Tudoran, nici Dan Deşliu, nici Mircea Dinescu - nu a ajuns să se impună ca figură emblematică a disidenţei din Est, asemenea unor Havel, Bukovski sau Michnik. Perceperea disidenţilor noştri a fost numai internă, intermediată de postul de radio "Europa liberă". Singur Paul Goma a stat o vreme, nu multă, în atenţia presei internaţionale, în special după ce a vorbit despre el Eugen Ionescu.

Şi totuşi, disidenţa acestor scriitori români este nedrept să fie minimalizată. Au acţionat din impuls de conştiinţă şi s-au expus unor măsuri de pedepsire care nu s-au limitat la interzicerea de a publica. Au suportat punerea sub urmărire, anchetările la Securitate, lăsarea fără slujbă, arestarea la domiciliu (Mircea Dinescu), obligarea, până la urmă, de a emigra (Paul Goma, Dorin Tudoran ).

Am amintit patru nume de scriitori români disidenţi, cele mai circulate, însă au fost şi alţii despre care generaţia postdecembristă nu ştie mare lucru. Şi nu din vina ei. Memoria publică selectează adesea capricios, ori e prea scurtă, comiţând injustiţii care se cer reparate. Încerc să fac un mic pas în această direcţie.

Înainte de a spune şi alte lucruri ţin totuşi să precizez că notele mele îi au în vedere pe scriitorii disidenţi în sens propriu. Uneori termenul disidenţă este folosit în accepţia prea largă de contestare. Or disidenţă înseamnă contestare din interior. Şi mai precis: contestarea din interior a unor norme de conduită oficial instituite. Scriitorii disidenţi sunt aşadar aceia care, la un moment dat, contestă ceva ce până atunci acceptaseră, intră în dezacord cu linia oficializată a grupului din care fac parte. Un dezacord exprima