La Editura Institutului Cultural Român a apărut, de curînd, un impozant album al pictorului Marin Gherasim, eveniment care marchează încă o dată aniversarea celor şaptezeci de ani pe care artistul i-a împlinit anul acesta. Iconografia, textele şi imaginile documentare pe care albumul le sistematizează într-un discurs care cuprinde itinerariul unei vieţi şi al unei opere exemplare sînt, simultan, repere care îl privesc direct pe artist, dar şi embleme ale unei întregi generaţii. În faţa unui obiect editorial atît de consistent, apărut în condiţii tehnice de cel mai bun nivel, o întrebare se naşte inevitabil şi legitim: care este locul lui Marin Gherasim în arta românească de astăzi şi cum se înscrie el în contextul generaţiei sale? Răspunsul vine oarecum de la sine dacă avem în vedere faptul că în primii ani ai deceniului şapte, atunci cînd Marin Gherasim, Horia Bernea şi Teodor Moraru începuseră deja să se manifeste public, în pictura românească lucrurile întraseră încet pe o direcţie oarecum normală. Propagandiştii anilor cincizeci îşi cam cheltuiseră avîntul retoric, loturile de tractoare sosite din U.R.S.S. nu mai făceau obiectul extazierilor cromatice, iar cei însărcinaţi cu verificarea şevaletelor şi a pensulelor artiştilor suspecţi se cam leneviseră şi ei. Ba chiar au apărut cîţiva tineri artişti care, pe nesimţite, au părăsit ogorul şi imaginea de şantier şi s-au impus cu autoriate în peisagistică, în natură statică şi în compoziţia neutră. Pictori ca Ion Pacea, Ion Gheorghiu, Constantin Piliuţă şi alţii, profitînd de o oarecare amorţire a vigilenţei, au reconectat limbajul artistic la formele sale specifice de manifestare. Ochiul putea iarăşi, chiar dacă nu era eliberat cu totul de precauţii şi de sfieli, să se hrănească din bucuria pură a culorii şi din geometria legitimă a desenului. Pe acest fundal, apariţia generaţiei lui Bernea avea loc în condiţiile une