În fiecare an, Academia suedeză parcă îşi propune să-i surprindă pe cei care aşteaptă cu urechile ciulite să audă numele noului premiat Nobel. Căci faima acestui premiu este ţinută în balanţă şi de o sumă considerabilă. Şi, în timpul nostru, avid de faimă şi bogăţie, a refuza acest premiu ar fi o nebunie - cum a făcut numai Jean-Paul Sartre în 1964, punând întrebarea: "Cine sunteţi voi ca să-mi daţi acest premiu?"
Pentru că deşi se cunosc numele academicienilor care votează în fiecare an un nou premiat, nimeni nu află mai nimic din discuţiile aprige, luptele pentru candidatul preferat ale celor care au datoria sacrosanctă de a desemna pe cel mai bun scriitor al planetei, ca şi cum acest scriitor ar exista într-adevăr în marea lui unicitate. Ca şi cum arta scrisului s-ar putea cântări cu infinitezimale sigure.
Sigur, planeta noastră albastră are mai multe vârfuri de munţi, dar până acum nu s-a descoperit încă ceva mai înalt decât Acoperişul lumii, Everestul. însă e prea mult să compar faima literară cu munţii, mai ales că ei nu se îngălbenesc niciodată precum cărţile celor premiaţi, pe măsură ce trece timpul. Sunt foarte puţini premiaţi Nobel care rezistă ca munţii la proba timpului.
De aceea un "premiu întârziat" mi se pare binevenit, iar unul precipitat, (de exemplu, cel acordat anul trecut unui scriitor, Orhan Pamuk, aflat încă la jumătatea drumului literar, şi exemplele sunt mai numeroase - cum scria Carl Otto Werkelid în "Svenska Dagbladet") trebuie să dea multă bătaie de cap celor care au o mare răspundere.
Când numele lui Doris Lessing a fost pronunţat, nu s-a mai strigat acel reproş: "în sfârşit!", deşi era cuvântul cel mai potrivit pentru a desemna un asemenea premiu - dat după o lungă probă în timp a scriitorului.
A fost o bucurie calmă printre ziarişti, chiar dacă unii cinici au tras concluzia că Doris Lessing poate să înc