Citeam undeva, într-un clasic al genului, că omul obişnuit cu dificultăţi, sfârşeşte prin a avea nevoie de ele, ca de un drog. Socot că, la fel, lectorul de mari moralişti, maeştri în tipologia umană, pe caractere, ajunge, la rândul lui, dependent de magia aforismului, de arta maximei, de seducţia fragmentului, în care află statornicii de timp şi spaţiu, harta unei societăţi şi, dar mai presus de toate, gheara de leu a moralistului, lunga urmă pe nisip a memorialistului.

Făceam această modestă observaţie la finele unei prime lecturi a masivei cărţi datorate d-lui Gheorghe Grigurcu, Fişele unui memorialist, (Ed. "Timpul", Iaşi, 2006), lucrare edificată în memoria mamei sale, cu o scurtă introducere de "conferinţe (numai pentru prieteni)", de câteva tot atât de lapidare "însemnări de zile grele", iar apoi de 77 de capitole în liberă concurenţă tematică/ memorialistică, sub formă de fişe de variate dimensiuni. Cele mai multe aparţin autorului, altele sunt citate din autorii preferaţi, cât şi din presa curentă, câtă vreme ideea ar fi că aceste fişe îşi datorează existenţa unui scop utilitar. Ele ar prefigura o carte, însă, in corpore, se prezintă de sine stătătoare, într-o ingenioasă, originală formulă.

O îndelungată experienţă în domeniul criticii şi istoriei literare - ca şi al unei lirici de cristalină lapidaritate - l-a familiarizat pe Grigurcu cu puţin cunoscutele voluptăţi ale fişierului, ţinând până la urmă de plăcerile colecţionarului. Dacă recenzentul ar fi practicat şi el fişierul, ar fi ştiut şi cui aparţine aforismul cu care-şi deschidea cronica: lui Gh. Grigurcu. Fişierul nu este, de altfel, un substitut al memoriei, nici doar un adjuvant: el ţine treaz afectul proprietarului, completându-se pe măsura mierii şi veninurilor acestuia - vezi "Otrăvurile" lui Sainte-Beuve! Ca să nu mai vorbim că reprezintă şi o avere la purtător!

Prima întrebar