Bunică-mea mi-a lăsat, de pildă, dragostea de Brunea-Fox. Înainte de orice Ispirescu, De Amicis şi, desigur, De Ségur (contesa!), ştiam, din lecturile ei înmărmurite, de Brunea scafandru la Snagov, vagabond sub planşeul Dîmboviţei şi dormind la Morgă. Dinspre cea mai tînără şi mai democrată mătuşă îmi vin noţiunile de "stînga", Zola, "Jâaccuse!", Cuvîntul liber şi Tudor Teodorescu Branişte. Ea "îl citea pe Branişte" săptămînal, cu evlavie şi exclamaţii voioase; prima mea visare clară a fost să devin ca Branişte, un om după care se alerga săptămînal, la chioşc, să-i cumperi ziarul în care scrie şi să-l citeşti imediat şi fericit. Aceasta ca program maximal (cel minimal, accesibil, pe măsura puterilor mele, fiind acela de ziarist sportiv). Înăltuţ, în război, visarea şi-a găsit ziarul Ecoul, cu acea pagină a doua, culturală, pe care am învăţat ceva carte cu M.R.P., cu Geo Dumitrescu, Caraion şi Ierunca, cu acel "Observator", semnatar al cronicii evenimentelor militare de pagina întîi, decriptat şi comentat pînă noaptea tîrziu de înţelepţii familiei, convinşi că fiecare rînd cuprindea un mesaj antihitlerist şi nu o dată bucuroşi că l-au găsit, ceea ce le dădea somnul plăcut al inteligenţei trudite pe tărîmurile feerice ale subversivităţii.
După război, în codul acela al geneticii ziaristice - care mă făcea să citesc zilnic Jurnalul de dimineaţă cu fondul lui Branişte - au apărut modificări, ruperi, menţinîndu-se spontana linie antifascistă, de la patima ehren-burgheză (mai tîrziu aveam să dau seamă pentru originea mic-burgheză!) pînă la descoperirea "Anilor împotrivirii" lui Bogza (exact în anul morţii lui Stalin), dar şi mistica alergării la chioşc, vineri de vineri, după Călinescu în Contemporanul.
Şi au mai apărut - odată cu mintea la cap - două revelaţii fundamentale: extraordinara forţă gazetărească a mai tuturor geniilor noastre literare, de la
