lui R. C.
Se pare că există două curente de gîndire cînd vine vorba de a-i cunoaşte pe oameni: unul susţine că nu poţi niciodată cunoaşte pe cineva, celălalt - că poţi, dar în parte. Nimeni nu crede că poţi cunoaşte pe cineva în totalitate. Întrebarea arareori pusă este: de ce ai vrea să cunoşti pe cineva? Răspunsurile diferă: pentru că îl iubeşti, pentru că îl urăşti, pentru că ai nevoie de el, pentru că te roade curiozitatea. Şcoala lui "nu-poţi-niciodată-cunoaşte-pe-cineva" se bucură de o bogată atestare istorică, în special din partea oamenilor acelora cumsecade din Europa care s-au transformat în criminali de îndată ce au găsit o scuză bună pentru a o face. Poate că asta l-a împins pe J.-P. Sartre să scrie "infernul sînt ceilalţi". Aceşti "ceilalţi" sînt cei pe care nu apuci niciodată să-i cunoşti. Şcoala lui "poţi-să-i-cunoşti-pe-oameni" se bazează pe credinţa că oamenii împărtăşesc un solid fond comun care transcende diferenţele. Ambele şcoli habar nu au dacă oamenii ar vrea sau nu să fie cunoscuţi. Unii oameni chiar nu vor să fie cunoscuţi şi, ca atare, se blindează; construiesc structuri elaborate din retorică, superstiţii, cultură şi oţel decorativ, pentru a preîntîmpina încercările celorlalţi de a-i cunoaşte. Îşi construiesc ziduri de apărare din orice, inclusiv din propria carne. Alţii încearcă, dimpotrivă, să se facă cît mai cunoscuţi: se arată lumii, se mărturisesc, se plîng, bloguiesc şi îşi desenează trupurile pe ecrane, pe ziduri şi pe trotuare. Cei care se ascund se maschează uneori în exhibiţionişti şi viceversa. Prea multă arătare de sine poate fi, de fapt, un mecanism de autoapărare, în timp ce o oarecare sfiiciune poate fi, în realitate, doar un avion-spion de recunoaştere, invizibil. Pentru adevăraţii reclusivi, lucrurile se opresc la trup; acolo e graniţa lor.
Exhibiţioniştii veritabili sînt globalişti; trupul şi sufletul tău le
