Acum două săptămîni, scriam despre cartea lui Giovanni Sartori, Homo videns, şi-mi exprimam dezacordul faţă de teza principală a cărţii (că televiziunea va aduce schimbări majore în cazul naturii umane, mutilînd-o). Revin totuşi asupra acestei cărţi, pentru că mi s-ar părea nedrept să o reduc la această teză şi s-o expediez astfel. Sartori are totuşi şi cîteva analize interesante, cu care nu pot fi decît de acord - mai ales în cazul celor dedicate discursului politic, unde el este, de altfel, recunoscut ca specialist.
De exemplu, ceea ce zice despre formarea opiniei publice în epoca în care televiziunea face jocurile: dacă în presa non-vizuală există mai multe voci, din care publicul poate să aleagă, în cazul televiziunii, discernămîntul pe care se bazează alegerea este anihilat - vocea are o forţă enormă pentru că se bazează pe autoritatea imaginii. "Nu contează că imaginile pot să înşele mai mult decît cuvintele. Fapt este că ochiul crede în ceea ce vede. (...) Ceea ce vede pare Ťreal» şi, implicit, pare adevărat" - atrage atenţia Sartori. Această stare de lucruri afectează, desigur, democraţia, pentru că ea depinde de existenţa opiniei publice: "videocraţia fabrică în permanenţă o opinie puternic hetero-dirijată, care în aparenţă întăreşte, dar în esenţă goleşte de conţinut democraţia ca guvernare a opiniei. Pentru că televiziunea se exhibă ca purtător de cuvînt al unei opinii publice care în realitate este ecoul propriei sale voci".
Dacă totuşi televiziunea are o aşa putere în a-şi impune vocea în faţa telespectatorilor, cum se face că există cazuri în care mesajul politic principal al unui post TV nu convinge deloc publicul? Avem exemplul televiziunilor lui Voiculescu - Antena 1, 2 şi 3 - care, de la înfiinţare, au făcut o publicitate deşănţată pentru PUR şi mai apoi pentru PC. Cu toate acestea, partidul n-a stat niciodată strălucit în sondaje
