"S-a încheiat un acord istoric" - e o frază pe care europenii s-au obişnuit să o audă după fiecare tratat european. De această dată, după reuniunea de la Lisabona, cuvîntul "istoric" pare ceva mai justificat decît în alte ocazii, fie numai şi pentru faptul că Europei îi este din nou permis să spere. După eşecul referendumurilor privind defuncta Constituţie, Europa fusese aruncată într-o zonă de turbulenţe. Documentul semnat la Lisabona pune bazele viitoarei Uniuni Europene, cu condiţia ca el să fie acum şi ratificat de cei 27. Vor exista piedici, iar eurofilii trebuie să ţină pumnii strînşi pentru ca documentul să treacă şi de furcile caudine ale ratificărilor. Danemarca şi Irlanda sînt două dintre ţările care ar putea pune probleme, pentru că în aceste state noul tratat urmează să fie ratificat prin referendum. După cum s-a văzut în 2005, voinţa popoarelor nu e întotdeauna în consens cu proiectul construcţiei europeane: după ce francezii şi olandezii au respins Constituţia Europeană, şi-au dat seama că nu există nici un plan B, aşa cum fuseseră amăgiţi de susţinătorii NU-ului. Vestea bună este că România nu va crea dificultăţi. Tratatul va trece prin Parlament şi va exista probabil cvasi-unanimitate, aşa cum s-a întîmplat pentru deciziile importante din ultimii ani, cum ar fi aderarea la Uniunea Europeană sau, într-un alt registru, participarea la războiul din Irak. E bine că parlamentarii români vor vota Tratatul. E mai puţin bine că acest lucru se va întîmpla în absenţa unor dezbateri, în spaţiul public, despre valoarea documentului. Semnat la sfîrşitul săptămînii trecute, Tratatul nu a stîrnit practic nici o reacţie la Bucureşti, deşi temele de discuţie nu lipseau: parlamentele naţionale vor avea mai multă putere (la ce-o vor folosi?), Uniunea Europeană va avea un ministru de Externe (la ce mai servesc diplomaţiile naţionale?), Comisia Europeană va avea mai