"Trebuie să ştii, Sancho, că sînt două feluri de neamuri pe lume; unele care-şi trag descendenţa din principi şi monarhi, pe care, puţin cîte puţin, a destrămat-o timpul şi s-a sfîrşit într-un punct, ca o piramidă răsturnată; alţii şi-au avut începutul în oameni de jos şi urcă din treaptă în treaptă, pînă ce ajung să fie mari seniori; astfel încît deosebirea dintre ele este că unele au fost şi nu mai sînt, iar altele sînt, dar n-au fost..." Don Quijote de la Mancha (restituit nouă în excelenta nouă traducere datorată lui Sorin Mărculescu, Paralela 45) analiza ca atare tensiunea dintre aristocraţie şi cavalerie, competiţia dintre nobleţea ereditară şi cea de merit. Astăzi, aristocraţia ereditară e muzeificată. Iar cea de merit dispare, văzînd cu ochii, din cauza democraţiei digitale.
Cred că ştiu ce s-a petrecut pentru că reţin în ce condiţii am evoluat. Lumea spiritului avea o structură piramidală. Eram învăţat să recunosc modelele demne de urmat. Ştiam că societatea are vîrfuri, că există undeva, deasupra mediocrităţii curente, un Paradis al personalităţilor intelectuale, cărora se cuvine să le recunoşti întîietatea umană. Acest imperativ, nesuferit în principiu, dar acceptat pînă la urmă, se situa în centrul unei pedagogii bazate pe demonstraţie, pe merit şi pe etalarea meritelor. La 15 ani, cînd turmentările adolescenţei te obligă să oscilezi între grandomanie şi gîndul că viaţa nu are de fapt nici un sens, prezenţa unor modele te poate salva. Pe mine m-a salvat. Observîndu-mi, de la distanţa cuvenită, contemporanii cei mai eminenţi, am resimţit urgenţa, căpătînd simultan deprinderea de a mă însoţi cu ei. Graţie unor asemenea relaţii interpersonale a pornit, şi în cazul meu, descifrarea graduală a tradiţiei româneşti şi universale. A trebuit să-l reperez mai întîi pe Noica, pentru a-l descoperi ulterior pe Platon. Am avut nevoie de Al. Elian, pentru a
