Colţ din Bistriţa văzut de pe balconul camerei de hotel. E aproape miezul nopţii, aşa că siluetele acoperişurilor se luminează arareori şi doar în străfulgerarea farurilor de maşină. N-am apucat să văd oraşul decît în goană, dar l-am zărit curat şi cu strada principală asfaltată.
De pe balcon însă, chiar şi aşa, printre rarele fascicule de lumină care se împrăştie în aer odată cu fîşîitul pneurilor, se zăreşte o pădure de case. Încerc să le număr şi trec repede de cincizeci. Dimineaţă, de curiozitate, încerc să mă verific: am greşit, sînt mult mai multe.
Nu-i rău, dar e paradoxal. Mărturisesc că nu ştiam şi nici n-am căutat să văd care e zestrea oraşului. Dar am aflat, pe parcurs, fără să mă mire foarte tare, că n-are cine ştie ce dotă. Multe fabrici s-au închis, altele rezistă, dar lipseşte forţa de muncă. La una dintre cele mai mari întreprinderi din oraş, media de vîrstă a angajaţilor depăşeşte 45 de ani. E un semnal de alarmă teribil, soluţii însă nu există. Bistriţenii tineri pleacă la Cluj sau la Bucureşti să înveţe sau să-şi încerce norocul. Şi, desigur, foarte mulţi sînt, de ani buni, pe alte meleaguri, de unde trimit bani acasă, şi apoi construiesc case în care nu apucă să stea decît cîteva săptămîni pe an, pentru ca apoi să plece din nou, luîndu-şi, adeseori, şi nevasta, şi copiii, cu ei. De la fereastra de hotel mă cutremură gîndul că, poate, în pădurea de case nu e nici ţipenie. Mă înşel şi ştiu asta. Sub acoperişurile frumos aliniate stau părinţii celor plecaţi, încercînd să-şi mintă sufletul că n-au copiii departe. Răsfoiesc albume cu poze, dau telefoane şi se uită la televizor, apoi se ascund pe lîngă zidurile prea mari ale noilor case, retrăgîndu-se la culcare. A mai trecut o zi, vine Crăciunul, poate vin şi copiii...
Pe drumul spre Cluj văd un colţ din Gherla. Oraş vechi, case mari, din alte timpuri. Asfaltul bun a rămas în urm
