Primul secretar general al NATO, lordul Hastings Ismay, spunea la începutul anilor â50 că scopul organizaţiei este acela de a ţine America "înăuntru", Germania "jos" şi Rusia "în afară" (to keep America in, Germany down and Russia out) în arhitectura de securitate a Europei. Astăzi aceste cuvinte mai sînt citate doar pentru a arăta, glorios, că NATO şi-a îndeplinit misiunea. Însă vorbele lordului, pe cît de adevărate atunci, pe atît ar trebui să ne îngrijoreze astăzi. Alianţa Nord-Atlantică avea un scop care putea fi enunţat atît de simplu şi de clar. Astăzi, nu mai e aşa.
În interiorul şi în jurul Alianţei, aliaţii şi aspiranţii văd diferit rostul organizaţiei şi asta duce, inevitabil, la o pierdere sensibilă de forţă. America şi Marea Britanie vor ca NATO să asume profil global, să lupte în Afganistan, să intervină în crize umanitare africane şi să patruleze pe mări nesigure. Franţa şi Germania vor ca NATO să rămînă ceea ce a fost de la bun început: o organizaţie dedicată apărării Europei, în jurul faimosului articol 5 din tratatul constitutiv, conform căruia orice atac asupra unui membru atrage automat reacţia întregii Alianţe. Noii membri (printre care şi România) văd în NATO, mai ales, şansa rezolvării cu "muşchi" americani a situaţiei de securitate regională: România presează NATO pentru o acţiune concertată la Marea Neagră, Bulgaria şi viitorii membri (Croaţia, Albania, Macedonia) au grija Balcanilor, ţările baltice caută apărare sigură de coşmarul rusesc etc. În frazeologia "noului NATO", se tot repetă că Alianţa se bazează pe valori comune: democraţie, libertate, stat de drept etc. E adevărat, dar, din cîte se pare, e insuficient. Am crezut şi eu, ca orice est-european ieşit de tînăr de sub comunism, în soliditatea alianţelor de valori. Mai ales cînd valorile sînt dintre cele mai nobile. Nu eram cu totul naiv. Credeam că valorile apropie nu doar
