Un cuvînt nou (recent?) este aidoma unui bloc nefinisat de marmură. S-au apucat unii să-l cioplească pe ici, pe colo, dar încă mai poate căpăta orice formă: de balaur, de om sau de piatră numai bună de aruncat în capul adversarului. Aşa şi cu matriotismul. Pentru o clipă am crezut sincer că îi sînt primul născocitor şi m-am bucurat ca un copil. Mai apoi, ca un adult responsabil, am început să am îndoieli. Prea sună a cuvînt-găselniţă, prea era la mintea cocoşului. Într-o poiată atît de mare, era puţin probabil să fi fost tocmai eu singurul cocoş. De bună seamă, nu eram. Cocoşelul american mi-o luase deja înainte. Cuvîntul-găselniţă a apărut în Statele Unite la începutul anilor â90, într-un context complet diferit - însă - de tot ceea ce avusesem eu în minte, şi a cunoscut o a doua tinereţe, încă mai şturlubatică, după 11 septembrie. Un pacifist (Walt Taylor) şi, mai apoi, un amerindian ecologist (Steven Newcomb), agasaţi de excedentul retoricii patriodarde, au ales să se considere... matrioţi. O mulţime de feministe (Elouise Bell, Cindy Sheehan etc.) s-au arătat şi ele încîntate de ideea păcii universale cuplată cu cea a salvării Planetei-Mamă (Mother Earth). A apărut chiar şi un site - "matriotism.org" -, o Thea-logie, ba chiar şi o rugăciune-replică la "Tatăl Nostru": "Mama noastră carele eşti Pămîntul..." (Our Mother who art the Earth). Ca adult responsabil, aşadar, mă grăbesc să cioplesc şi eu niţeluş cuvîntul, înainte de a fi prea tîrziu.
Povestea matriotismului "meu" e mult mai simplă. Nu îşi propune să salveze nici planeta şi cu atît mai puţin să fondeze o nouă religie. Matriotismul meu încearcă doar să facă mai vizibilă diferenţa dintre cele două feluri de patriotism între care, într-o măsură mai mică sau mai mare, se află sfîşiat orice e/imigrant: patriotismul "de-acasă" şi, respectiv, patriotismul ţării "de împrumut". E o diferenţă sensibilă, t
