"Cum arată piaţa consumului cultural" este o temă permanentă pentru cei care duc greul marketingului, care trebuie să aprecieze pe cîţi consumatori pot conta şi cum vor fi ei (gusturi culturale, moduri de consum, resurse disponibile pentru consum etc.). Alături de specialiştii de marketing din industriile creative sau de cei din zona de fuziune dintre cultură şi entertainment, cercetătorii din domeniul culturii urmăresc mai ales criteriile care orientează indivizii spre un anumit gen de cultură sau spre anumite produse culturale. Un exemplu este lucrarea Sectorul cultural din România. Infrastructură. Resurse. Consum, recent apărută la Editura Polirom. Deşi titlul ar sugera voalat o abordare în termeni cerere-ofertă a sectorului cultural, autorii (cercetători din cadrul Centrului de Studii al Ministerului Culturii) au urmărit să delimiteze profilul consumatorilor de cultură (preferinţe, comportament de consum, capital cultural, resurse) şi să evalueze sec, prin cifre statistice, dimensiunea şi calitatea infrastructurii culturale (săli, dotări, colecţii etc.). Oferta este ignorată, în schimb, cererea este plasată sub foc încrucişat (ţintiri sociologice pe eşantioane reprezentative şi rafale statistice).

Concluziile (distilate atent de sociologul Marius Lazăr) arată că cererea de produse culturale este departe de a fi omogenă şi nici nu poate fi comod circumscrisă unor clişee gen "bărbaţii se uită la meciuri, iar femeile la telenovele" (deşi Barometrul de Consum Cultural care stă la baza lucrării confirmă acest lucru cu proporţii de peste 70% dintre respondenţi, în ambele cazuri). Mai veridic ar fi tabloul unei stratificări de gusturi, cu grupe de consumatori relativ bine individualizate în funcţie de educaţie, vîrstă, status ocupaţional, sex, mediu rezidenţial, mediu cultural (practici ceremoniale comunitare), etnie, capital cultural (educaţia moştenită în f