O lecţie de primă importanţă pe care viitorul preşedinte american va trebui s-o înveţe din experienţa administraţiei Bush este aceea că multilateralismul contează. Noţiunile de hegemonie americană şi de reacţie unilaterală îşi pierd sensul cînd mare parte a provocărilor care stau astăzi în faţa lumii - cum ar fi schimbarea climei, pandemiile, stabilitatea financiară şi terorismul - nu pot fi controlate nici de cele mai puternice state. Toate aceste probleme cer, pentru a fi rezolvate, cooperare multilaterală.
Organizaţia Naţiunilor Unite poate juca un rol important pentru a conferi legitimitate şi a pune în practică acordurile internaţionale, dar chiar şi prietenii cei mai apropiaţi ai acesteia recunosc că dimensiunile ei, blocurile regionale închise, procedurile diplomatice standard şi birocraţia împovărătoare sînt tot atîtea piedici în calea atingerii unui consens. Aşa cum spunea un om de spirit, problema cu organizaţiile multilaterale este "cum să-l implici pe fiecare în acţiune şi totuşi să acţionezi".
Unul dintre răspunsuri este acela de a suplini activitatea ONU prin crearea unor organizaţii consultative informale la nivel regional şi global. De exemplu, în timpul crizei financiare care a urmat exploziei preţului petrolului din anii â70, Guvernul francez i-a chemat pe liderii celor cinci ţări cele mai prospere din lume pentru a discuta şi a coordona politicile care să contracareze criza. Ideea de bază era aceea de a avea dezbateri cît mai neprotocolare în cadrul unui grup mic, care să încapă în biblioteca din castelul de la Rambouillet. Dar păstrarea unui grup de discuţii redus numeric s-a dovedit imposibilă. Acesta s-a transformat curînd în G-7, grupul celor şapte state industrializate. Mai tîrziu, prin cooptarea Rusiei, a devenit G-8. Recent, la Summit-ul anual G-8 au fost invitate să participe, ca observatori, alte cinci ţări, creîndu-se a
