- predica: prospețime vie a Evangheliei sau bîjbîală nevertebrată? -

Proorocul adevărat nu va avea niciodată cutezanţa de a articula vreun cuvînt în faţa oamenilor, fără să-i fie descoperit de Sus. În cazul în care vorbeşte conform inimii lui, divorţat de puterea Celui de Sus, fără sinergia şi racordarea la voia dumnezeiască, cuvîntul lui devine o icoană a pustiirii, a nerodirii: "Nu ascultaţi cuvintele proorocilor, care vă profeţesc, că vă înşală, povestindu-vă închipuirile inimii lor, şi nimic din cele ale Domnului" (Ier. 23, 16).

Cuvîntul predicii trebuie să radiografieze perfect sufletul auditoriului, aşa cum a făcut şi Iisus cu ucenicii Lui în drum spre Emaus. Nu are voie să meargă pe dibuite sau bîjbîite. "Puternicia" preotului-prooroc se vădeşte în iscusinţa lui de a depista şi vindeca toate bubele hidoase de pe harta lăuntrică a poporului. Poporul să simtă atît de aproape şi de adevărat diagnosticul "prescris" prin cuvîntul rostit, încît să nu mai aibă puterea de a-l contesta, impunîndu-i-se ca un adevăr, nu implacabil, ci indubitabil, extrem de "real" pentru configuraţia lui psiho-somatică.

Preotul-prooroc poate fi "puternic" în cuvînt, doar dacă este îndestulător de "puternic" şi-n faptă. Şi succesiunea biblică ("puternic în 1. faptă şi-n 2. cuvînt") ne obligă şi ne atrage atenţia la aşa ceva. Cuvîntul trebuie neapărat prefaţat de faptă; trebuie născut în faptă, să fie un "efect" al experienţei faptei. "Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor" (Mt. 5, 19). Fapta e cea care naşte, în lumea duhului, cuvîntul, şi nu invers. Praxis-ul generează logos-ul, el este interfaţa, preludiul adevărat şi autentic al acestuia. Numai în felul acesta cuvîntul va izbuti să fie un bistu