Trei povesti
- Cititoarele noastre isi deschid sufletul -
Scrisoare deschisa catre barbatul meu
Dragul meu,
Vreau sa-ti spun ca a venit toamna. Nu stiu daca ai avut vreme sa vezi asta in fuga masinii care te duce la birou sau te aduce acasa, noaptea tarziu. De fapt, nu despre toamna de afara vreau sa-ti scriu, ci despre aceea care s-a lasat intre noi. Parca te vad citind aceste randuri, schitand un zambet usor superior la adresa "dulcegariilor" pe care ti le spun acum. Poate ca sunt de vina ploaia si frigul de afara, ceata si lumina cenusie care acopera totul de cateva zile, poate e de vina singuratatea de peste zi, singuratatea care si-a facut cuib in casa noastra. Sau poate e de vina visul de azi noapte cu bunica. In lumea nebuna si grabita in care traim nu mai avem vreme, ca altadata, de noi. Cine ne mai apara, cine ne poarta de grija? Poate de aceea am visat-o pe bunica. Ea ma tinea in brate si ma mangaia pe cap, asa cum facea intotdeauna cand ma aflam in preajma ei. Si ma strangea langa ea si ma tinea asa cateva secunde, ca si cum ar fi vrut sa-mi dea cu totul caldura ei, si bunatatea, si dragostea ei netarmurita, sa ma apere langa sortul ei mare, de orice durere si de orice suparare. Ce-mi lipseste de fapt? Ce vreau eu? Cred ca vreau sa-ti spun ca mi-e dor sa ma mangai si sa ma tii in brate. Sa nu-mi spui de dosarele care te-asteapta, de furnizori si plati, sa nu-mi vorbesti de investitii si parteneri. Am si eu luptele mele zilnice, cu elevi recalcitranti, cu adolescenti neintelesi, cu programe imposibile. Nu vreau sa le fac loc intre noi. Stiu ca e greu, cu cat trece vremea, parca nu mai suntem asa de liberi ca mai demult. Adu-ti aminte de camaruta in care am impartit primele clipe impreuna, adu-ti aminte de felul in care stiai, stiam sa ne cautam si sa ne gasim. Vremurile pe care le traim au secat oare bucuria mangaierilor din
