Povestea aceasta s-a petrecut cu 12 ani in urma, dar nici eternitatea nu i-ar putea estompa amintirea. Si iata cum astazi, fara vocatie de scriitor, ma vad asezand aceasta poveste acolo unde merita, spre luare-aminte.
Era primavara tarziu, cand puii pasarilor primesc primele lectii de zbor. Probabil ca, fiind mai nerabdator sau mai neastamparat, un puisor de vrabiuta s-a pomenit topaind disperat prin praful albicios al unei fabrici de var, urmarit amenintator de un caine ce isi lingea deja botul vazandu-l. Cateva batai din aripile-i neputincioase nu reuseau sa-l poarte nici prea departe, nici prea sus.
Aparitia sotului meu pe acolo ii salveaza viata si astfel, neastamparatul cu cas la gura, adapostit intr-o cutiuta, poposeste in causul mainii mele, in casa mea, in sufletul meu, in amintirea mea, caci nici astazi, dupa atatia ani, nu intrezaresc posibilitatea uitarii.
Sa primesti atata iubire de la un sufletel asa de mic - asta tine, fara doar si poate, de maretia Dumnezeiasca, care a asezat simtire si suflet in toate creaturile Lui.
Casa mea, formata atunci dintr-o unica incapere, compartimentata dupa nevoie printr-o draperie, era toata a acestui puisor. In casa mea si-a desavarsit zborul. Il strigam "pasarelul mamii", accentuand pe sunetul "r", pentru a semana cu un ciripit. Doream sa comunicam, pe cat posibil, pe intelesul sau, si asa i-a ramas numele. Ii facusem cuib in parul unei papusi, spre a-i fi moale, cald si bine! Dar ce n-as fi sacrificat pentru puisorul meu!?
Doar ca aceasta improvizatie nu-l multumea deloc, asa ca imediat zbura in patul nostru si se cuibarea sub gulerul pijamalei sotului meu sau pe gatul meu, sub suvitele lungi de par. Pericolul de a-l strivi noaptea prin somn ne punea pe ganduri. Il duceam in cuib si apoi stingeam lumina, pentru a nu mai vedea drumul catre pat. Asa ziceam noi, dar nu se potrivea cu "parer
