Indiferent in ce fel va fi fost transata problema salariului minim, aceasta va ramane una deschisa, nerezolvata si oricum controversata. Pentru ca, daca se accepta ideea existentei unui salariu minim in economie ca pret al fortei de munca, si nu ca ajutor social, problema cuantumului acestuia (obiectul de controversa) exprima de fapt situatia incurcata si fara solutii clare din actuala faza in care se gaseste economia din Romania.

Sindicatele preseaza pentru cresterea substantiala a salariului minim cu doua argumente: 1. privind pe o perioada indelungata, de pilda, la nivelul unui deceniu scurs din anii ‘97-‘98, sporirea salariilor in Romania este departe de castigurile de productivitate din aceasta perioada, deci loc de crestere exista; 2. daca o crestere semnificativa de salarii nu este realizata, inclusiv printr-o fortare a sporirii salariului minim, Romania, deja confruntata cu o insuficienta a fortei de munca, risca sa devina pur si simplu depopulata.

Patronatele – partenerul social al sindicatelor in discutia asupra salariului minim – sustin ca deja in ultimii doi ani cresterea salariilor a depasit-o pe cea a productivitatii muncii si, in mod inevitabil, a se merge in continuare pe aceeasi linie ar insemna sa se trimita unitatile economice intr-o acuta lipsa de competitivitate sau chiar spre faliment, devenind obligate la disponibilizari de forta de munca. si la ce ar servi sindicatelor o asemenea situatie?! In ce priveste plecarea fortei de munca romanesti in strainatate, patronatele par a responsabiliza inainte de toate Guvernul in problema si nu vad de ce s-ar ocupa ele de chestiune, in masura in care Executivul nu prea face nimic in aceasta privinta. si, oricum, nu da vreun semn ca ar utiliza salariul minim ca o parghie de contracarare. Dimpotriva, oferta guvernamentala in domeniu reprezinta o crestere practic nesemnificativa, in continuarea acele