În prima jumatate a secolului al XIV-lea, între Anglia si Franta un razboi decisiv devenise aproape inevitabil. Fiica lui Filip cel Frumos al Frantei, Isabela, se casatorise cu regele Angliei, Eduard al II-lea. Aceasta casatorie i-a oferit lui Eduard al III-lea, fiul Isabelei, un pretext ca sa revendice coroana Frantei. Asa s-a ajuns la un razboi dinastic, feudal si national întins pe o perioada de peste un secol.
Razboiul de o suta de ani a început la 1 noiembrie 1337 si s-a prelungit pâna în 1453. Acest razboi a fost considerat de istorici ca o mostenire a trecutului, o veche gâlceava feudala care s-a transformat într-o confruntare nationala. Anglia, o natiune saraca si prolifica, situata într-o mare aproape fara iesire, a socotit ca nu poate trai fara posesiunea unor teritorii dependente continentale, în vreme ce francezii simteau ca independenta – oricât de obscur si confuz era acest sentiment la vremea aceea – le era amenintata.
Crécy si Poitiers
Razboiul de o suta de ani a început abia în 1337, deoarece regele Angliei a sovait multa vreme înainte de a se angaja într-o lupta ce parea atât de inegala. La prima vedere, deznodamântul unei batalii între micile corpuri de armata engleze debarcate pe continent si marile mase de oameni pe care regele Frantei le putea aduna din regatul sau parea evident. Dar micile armate engleze erau alcatuite din profesionisti ai armelor, principala lor forta constituind-o arcasii. În plus, slabiciunea regelui francez tinea de însasi întinderea posesiunilor lui, care constituiau un corp greoi si încet în miscari, cu riposte arareori eficiente si aproape întotdeauna întârziate.
La începutul conflictului, regele Frantei stapânea marea, ceea ce, de altfel, avea atunci mai putina importanta decât azi. În 1340, englezii au obtinut o victorie navala desavârsita, câstigând suprematia pentru câteva decenii. Negust
