Adrian Sârbu a fost managerul perfect al perioadei de tranziţie, timp în care i-au crescut toate organele necesare pentru a juca acum după toate regulile pieţei. Săptămâna trecută, s-a anunţat plecarea lui Nicolae Dănilă din fruntea Băncii Comerciale. Presa a scris apoi şi despre pachetul de despărţire, vreo trei-patru milioane de euro. Inevitabil, au apărut discuţiile despre străinii care cumpără firmele româneşti şi apoi înlocuiesc managerii români. Subtextul
Adrian Sârbu a fost managerul perfect al perioadei de tranziţie, timp în care i-au crescut toate organele necesare pentru a juca acum după toate regulile pieţei.
Săptămâna trecută, s-a anunţat plecarea lui Nicolae Dănilă din fruntea Băncii Comerciale. Presa a scris apoi şi despre pachetul de despărţire, vreo trei-patru milioane de euro. Inevitabil, au apărut discuţiile despre străinii care cumpără firmele româneşti şi apoi înlocuiesc managerii români. Subtextul discuţiilor era cu greu mascat: adică de ce să-i înlocuiască pe românii noştri, ce, noi suntem mai proşti? Şi urmau nume de companii importante, cărora după privatizare li s-a înlocuit managementul românesc.
Dănilă nu a fost un manager prost, pentru o bancă (fostă) de stat; dar şi el, la fel ca ceilalţi sacrificaţi de-a lungul timpului, avea un păcat originar: numirea sa avea un puternic iz politic. Unii puteau fi mai buni, alţii au fost de-a dreptul catastrofali. De multe ori, era vorba de potentaţi locali, care nu aveau cunoştinţe minime de management sau spirit antreprenorial, dar aveau calitatea de a fi obedienţi politic. După privatizare, mai toţi s-au retras cu un pachet compensatoriu mulţumitor şi n-au mai fost dornici să-şi arate calităţile manageriale.
Cu totul altfel stă situaţia în cazul achziţiilor de firme născute private: de regulă, cumpărătorul nu