Cata vreme a trait subiectul ei principal, problema predestinarii, a harului si a calitatilor sale contradictorii in lumea Rasaritului a fost astupata de ticalosia care tine in mod curent locul moralitatii publice la români. Indata dupa moartea lui Nicolae Dobrin, aceeasi lume mica, aceeasi adunatura solidara si unsuroasa de minimitici, aceeasi hoarda de hoti, curve, smecheri si analfabeti, aceeasi mocirla care-si tine de cald si de inalt si de bine a deschis gura. Si cate a avut de spus! L-au regretat si l-au incoronat imparat, au descoperit ca a fost Cel Mai Mare Fotbalist Român al Tuturor Timpurilor, Amin! O! Si de ar fi fost numai asta! Insa românul are o relatie speciala cu meritul. Tine sa il celebreze de-a binelea si pe de-a-ntregul, dupa ce nu mai e un pericol, dupa ce purtatorul a disparut, devenind, convenabil si culcat in pamant, pista de pe care decoleaza marinimia si recunostinta corului de golani. Detractorii de ieri, colindatorii de astazi! Prin urmare, toti cei ce au scos maduva din fotbalul pe care ni l-a lasat Dobrin si toti cei ce s-au priceput atat de bine sa-l treaca cu vederea sau sa-l lase sa pasca prin balariile Pitestiului, doar-doar s-o irosi, au dat acum buzna la marginea sicriului. Toti sau aproape toti. Hai Dinamo! Spune ceva! A lipsit Angelo Niculescu, marele antrenor care a descoperit, in mod cu totul senzational, ca Dobrin nu e Hundert Prozent german, nu trage de haltere si nu buchiseste scheme tactice. Niculescu l-a lasat pe tusa, in Mexic, si a adaugat, astfel, ceva important la prodigioasa istorie a conspiratiei românesti impotriva talentului. N-au fost de fata nici bunii amici dinamovisti ai raposatului. Poate a fost mai bine asa. Dar nici nu i-am auzit incercand, macar acum, sa lamureasca lucrurile: a fost sau nu Dobrin victima unei urzeli de clan dinamovist care nu i-a iertat solistica si nepasarea fata de puterile vremii? Iar da