Am privit si ascultat, zilele acestea, comentariile inlacrimate ale celor ce l-au cunoscut pe marele fotbalist Nicolae Dobrin, revarsarea de regrete si elogii postume si m-am gandit ca noi, romanii, avem o boala nationala: nu stim sa ne pretuim oamenii de talent in timpul vietii si aceasta insensibilitate incercam sa o suplinim cu o aversa de gesturi pioase, atunci cand nu mai e nimic de facut, cand ne raman doar vorbele, iar vorbele la noi nu obliga. Ele sunt felul nostru de a ne fenta responsabilitatile. Avem o credinta cvasimistica in ceea ce spunem, nu in ceea ce facem. Nici un necaz, nici o belea pricinuita noua de straini nu echivaleaza cu felul nostru de a ne ignora, uneori sadic, oamenii de isprava. Muntii maiestuosi, vaile scaldate in verdeata, codrii seculari si marea cea albastra nu ni le putem revendica in lipsa prezentei umane, care le da suflu, le inzestreaza cu valoare simbolica si sacramentala; frumusetile naturii nu ni se datoreaza noua, pangarirea acestor miracole insa da. "Ce tara frumoasa, Romania, pacat ca-i locuita!", obisnuim sa spunem in momentele noastre de autoflagelare. "A fi roman este o meserie", zicea la randul sau Bismarck, cu o malitie care si azi ne otraveste orgoliul, si daca ne uitam la cum se comporta conationalii nostri in Italia (evident, unii dintre ei, dar sunt totusi prea multi, raportati la alte grupuri de imigranti aflate in acelasi oras, in aceeasi perioada!), ai crede ca tinem neaparat sa demonstram tot ce e mai abisal in noi, ca vrem sa convingem Europa de greseala pe care a facut-o, luandu-ne in brate. In acelasi timp, sute de mii de romani, in majoritatea lor tineri, bine educati si foarte motivati in dorinta de a se realiza, parasesc tara, dar succesele lor, acolo pe unde ajung, nu reusesc sa obtureze, in media internationale, delictele savarsite de ceilalti.
Un mare roman ignorat in tara lui a fost profesorul Eu
