Stăteam drept pe bancheta nouă a unui vagon argintiu. Ceaţa de afară atârnată peste câmpie de nişte ursitoare ipocrite îmi silea privirea să se plimbe pe feţele călătorilor din preajmă. Câteva banchete mai în faţă i-am văzut strălucirea... era mai puternică decât lumina falsă de neon de tren. Era frumoasă: piele albă de corn de inorog, buze pline, uşor umezite de rouă, cu irizări roz. Părul greu de strâns într-o coadă de femelă superbă plesnea plin de inele aerul din jur. Pe gât se arcuia muzical o venă subţire fin ritmată cu respiraţia. Ochii? Două puncte magnetice de aur topit care absorbeau totul în jur. Nişte babe murdare se opriseră din palavre, mirate de frumuseţea din faţă. Bărbatul cu cinci ziare din stânga mea era fascinat ca şi mine de minunăţia profilului decupat din ceaţă. Nerăbdător să sorb întreaga frumuseţe a minunatului om m-am ridicat mimând plimbarea către capătul ei de vagon. Ajuns în dreptul ochilor fantastici am înmărmurit: trupul care sprijinea chipul de nimfă era mutilat. Picioarele amputate se sprijineau de marginea scaunului cu rotile şi două mâini diforme atârnau uscate prin bluza verde. Călătoream în acelaşi vagon cu o frumoasă fără corp.

Craiova este astăzi ca şi fata din vagon, o frumoasă fără corp. Chipul atrăgător al pieţei din faţa prefecturii se sprijină pe membrele amputate ale drumurilor desfundate şi pe zoaiele străzilor fără canalizare. Buboiul cangrenat al blocului S 200 şi dejecţiile bătăliilor de stradă întregesc şocul trecătorului. Craiova este oraşul celor două feţe, miez sublim învelit într-o coajă abjectă şi putrezită. Fresca acestei cetăţi vag magice este întregită de primarul paradoxului, omul cu nume biblic.

Nu-mi place imaginea primarului Solomon. Deplâng traseismul său politic, mă irită scandalurile care se ţin ca scaiul de el şi acuz orice limbaj soios folosit de conducătorul cetăţii. Îmi pare rău că îi reu